-M-am născut în ’52. Pe 23 martie a dus-o pe mama cu sania la maternitate, pe 24 a început să se-nmoaie vremea, a venit un vânt din Baltă, că așa îi zic mocanii la Mediterana, pe 25 curgea pe drum apa, pe 26, Bita plutea în apă… pe 5 aprilie, se săturau oile de iarbă, spunea tata c-a fost o minune, n-au mai văzut așa ceva. Ai mei, Ion Cojan și Maria, născută Porumboi, (foto sus) au avut șase copii: Mihai, Gheorghe, eu și Neculai și 2 surori. Ei au învățat, eu… Mie mi-a plăcut ciobănia! Când eram mici, ne-a întrebat tata: ”no, tu ce vrei să te faci?” Frate-meu ăl mare: ”cioban la oi!” Când i-a ars tata una, că avea și-o nuia, ”ce să mai? Mă duc la meserie”- a făcut profesionala. Gheorghe, deja știa care-i treaba - ”nu mă duc la oi”. A ajuns la mine; eu: ”cioban!” Degeaba-mi zicea că la oi e mizerie, îs vremuri rele, frig, ursul după tine, eu: ”nu mi-e frică”. ”No, dacă nu ți-e frică”, zice către mama să pună niște urdă sărată și mă trimite în capul satului, la un pădurar, unde e acuma cabana. Era iarnă, 10 noaptea, aveam 8 ani. Asta a fost ca să mă încerce. Am luat și-un băț și-am plecat. Apoi, tot tata, mă strigă înapoi. Și așa a rămas, cum am vrut eu: cioban!
-Aveam vreo 10 ani. Umbla pe atunci ăl mai periculos urs care-a fost, după cum spun și bătrânii, Roșioru, apărut din ’59. Mai era unu’ mai negru, ăla era de cai, ăsta era de oi. Dacă apuca de lua vreo oaie, n-o mai scoteai, fugea de câini de ziceai că-i iepure. M-am dus cu mânzările, ne-am băgat pe la Fântâna Gâștii, eram cu unul Cristea, de prin Regat. Ursul, hop! Ne-a luat o oaie. Ce s-o mai scoți? Eu, o mână de copil…băteam cu bățul în pământ, și ursul se repede spre mine, că nu-i plăcea să strigi când lua o oaie, îl enerva gălăgia. Pe nea Țică Cășuneanu l-a fost trântit prin ’65. Văd toată acțiunea ca azi: era un pic de spărtură, nu mai era între buhaci, vătaful a venit din față cu niște bolovani; ursul luase oaia cam din dreapta, se învârtea cu ea, trăgeau câinii de el. Nu pot să uit… Aveam un cățelandru: în loc de urs, el trăgea de oaie. Ursul a lăsat oaia și s-a luat după el…vătaful, el n-a mai apucat să fugă, decât s-a întors, noroc că un câine s-a ținut de el, cu laba (parcă și-acum îl văd). L-au apucat câinii. L-a lăsat pe cioban, s-a îndreptat spre mine. Erau p-acolo niște buhăcei, ca niște pomi de Crăciun și m-am pus lângă ei. Ursul a trecut cu limba scoasă, obosit, a șters cetina… s-a uitat la mine, ce-o fi zis? ”Lasă-l și pe amârâtul ăsta” și-a sărit scursura, cu câinii după el. I-a împrăștiat- el arunca carne la câini. Vătaful, speriat rău de tot, nici n-a mai putut să mai mergă, abia și-a revenit. Câinii au venit sătui…asta a fost prima întâlnire, aveam 10 ani, dup-aia au venit altele…
Foto: din arhiva familiei Cojan, prin bunăvoința d-rei Elena Cojan
Alte amintiri de la nea Mircea Cojan (click pe link):
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu