Despre covăsneni, în volumul „Pasul ursului” de Ioan Drăgan (II)

Pasul ursului, de Ioan Drăgan, Editura Arcuș, 2006 - texte scrise de-a lungul timpului de cunoscutul jurnalist covăsnean Ioan Drăgan, probabil publicate în ziarul Cuvântul Nou, al cărui redactor a fost în perioada 1970-1997. În multe din acestea, apar personaje din Voineștii Covasnei sau din alte localități ale județului nostru. 
Dorind să împart cu dumneavoastră bucuria lecturării unor pagini deosebite, am fotografiat câteva. 
Astăzi, despre Gheorghe Furtună (nea Diniș) și Gheorghe Polhac, din Voinești.




***







Despre covăsneni, în volumul „Pasul ursului” de Ioan Drăgan (I), AICI

Despre covăsneni, în volumul „Pasul ursului” de Ioan Drăgan (I)

În biblioteca Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe, am găsit astăzi o carte extraordinară: Pasul ursului, de Ioan Drăgan, Editura Arcuș, 2006. 



În primă instanță, m-a atras textul aflat pe a patra copertă, pe care îl redau întocmai:


Totuși, ciobanii mai există. Puțini, tot mai puțini, dar ei există. În lume se petrec revoluții, vedete de cinematograf își scriu memoriile, „se înregistrează” cutremure și inundații, sar în aer rafinării de petrol, continuă aventurile cosmice, se inventează lacrimi artificiale, au loc mari greve, ninge peste florile de portocali, sunt decernate premii Nobel, magistrații sunt împușcați în stradă, se fac băi de șampanie, se țin tot felul de Olimpiade. În tot acest timp, ciobanul doarme, învelit în cojoc, cu urechea pe iarbă, ca să audă - înainte de a se apropia prea mult de stână - pasul ursului...

Cine mă cunoaște câtuși de puțin, știe cu ce nerăbdare am răsfoit paginile volumului. Am descoperit texte scrise de-a lungul timpului de cunoscutul jurnalist covăsnean Ioan Drăgan, probabil publicate în ziarul Cuvântul Nou, al cărui redactor a fost în perioada 1970-1997. În multe din acestea, apar personaje din Voineștii Covasnei sau din alte localități ale județului nostru. 
Dorind să împart cu dumneavoastră bucuria lecturării unor pagini deosebite, am fotografiat câteva pagini din volum. 




***



***





Covăsneni la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918

Credențional

Domnii Alexandru Ciuncan, Alexe Teculescu, Ioan Sârbescu şi Nicolae Jurebiţă sunt aleşi ca delegaţi ai Cercului electoral Covasna (Treiscaune) pentru a ne reprezenta la marea adunare naţională ţinută la 1 Decembrie la Alba-Iulia, predându-le acest credenţional însoţit şi de Hotărârea nostră aici alăturată.

Covasna, în 14/27 Noiembre 1918

Preşedinte Nicolae Dobros, Secretar, Nicolae Jurebiţă


Hotărârea noastră

Obştea poporului român din comuna Covasna, din îndemn propriu şi fără nici o silă sau ademenire din vreo parte, dă la iveală dorinţa fierbinte, ce însufleţeşte inima fiecărui român, şi declară că voinţa sa nestrămutată este:
Voim să fim alăturaţi împreună cu teritoriile româneşti din Ardeal, Banat, Ungaria şi Maramureş, la Regatul României, sub stăpânirea Maiestăţii Sale, Regele Ferdinand I.
În această hotărâre a noastră aşternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi, cei de faţă, şi tot ce va înălţa pururea pe fiii şi nepoţii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Covasna, 14/27 Novembre 1918

Urmează sute de semnături.








Sursa: fotografii ale Actelor Unirii de la Muzeul Unirii din Alba Iulia, aflate la CEDMNC Sfântu Gheorghe

Mihai Eminescu în surse arhivistice covăsnene

Personalitatea poetului național Mihai Eminescu se regăsește în izvoarele istorice, edite și inedite, aflate în păstrarea instituțiilor de cultură din județul Covasna, în mod deosebit în arhive și biblioteci publice. 

Răsfoind paginile volumului Viața publică din Sfântu Gheorghe – Covasna (1919-1989). Cronologie, aflat în curs de apariție la Editura Eurocarpatica, sub semnătura arhivistului dr. Ioan Lăcătușu, am selectat câteva informații referitoare la poetul național Mihai Eminescu, așa cum sunt ele menționate în sursele arhivistice păstrate la Arhivele Naționale Covasna.

Din articolul „Mihai Eminescu și Covasna” apărut în cotidianul Cuvântul Nou din 15 iunie 1989 aflăm că, în anul 1864, în drum spre Brașov, împreună cu trupa de teatru condusă de Fanny Tardini, Mihai Eminescu a trecut prin Crasna, Zăbrătău, Sita Buzăului și Întorsura Buzăului. În popasul său la Brașov din 1868, însoţind trupa de teatru a lui Mihai Pascali, Eminescu a devenit prieten cu mai mulți tineri din diferite părți ale Transilvaniei aflați la studii în acest oraș. Printre aceștia se afla și un tânăr din Covasna pe nume Octavian Sorescu. Mărturiile despre acest episod din biografia poetului au rămas în arhiva familiei, fiind comunicate peste mulți ani de un profesor de la Brașov, dar rămase mai apoi uitate și necunoscute biografilor lui Eminescu. Octavian Sorescu s-a născut la Covasna, la 30 iulie 1843 și a urmat cursurile liceului „Andrei Șaguna”din Brașov. Absolvind apoi cursurile Academiei de Drept de la Sibiu, Octavian Sorescu a revenit la Brașov. Eminescu i-a conturat un portret temperamental: „Ești ca cremenea care varsă scântei, fără să se macine și ca stânca de granit care înfruntă toate relele fără să se clatine”. Prin întreaga sa activitate, avocatul Octavian Sorescu a confirmat pe deplin caracterizarea făcută de Eminescu. În casa sa s-au ținut o parte din conferințele salonului literar al femeilor. Tot aici au avut loc întâlniri ale fruntașilor vieții politice românești în perioada mișcării memorandiste. (Cuvântul Nou din 15 iunie 1989)

Ce însemna să fii preot român la Covasna, în perioada Diktatului de la Viena



„Tata, Aurel Babiciu, era preot, baimarean care se tragea din Firiza. Si ne-am dus in Covasna in 1940. Tata a fost trimis ca preot in Secuime. Pe atunci, erau doar 4 preoti romani in toata Secuimea. Tata a fost hirotonit la Cluj, special pentru a merge in Secuime. Si am stat in Covasna pana in 1946, si apoi am venit in Seini. Deci, perioada Razboiului am trait-o in Covasna. Eram copii si tin minte cum veneau avioanele, era ingrozitor!”.

Doamna Violeta avea 5 ani cand familia sa a plecat in Covasna, intr-un cartier periferic, numit Voinesti: „acolo locuiau romanii, iar in centru erau majoritatea unguri. Tata era preot la patru parohii, avea in jur de 25 de ani. Intai au venit nemtii, care ne-au facut mare taraboi, apoi au venit rusii. Pot sa spun ca romanii nu au prea avut probleme cu populatia maghiara, iar problemele care au fost erau din cauza ca localnicii erau intaratati de catre unguri. Oricum le era greu preotilor in acea perioada, cu atat mai mult intr-o asemenea locatie. Cand ma gandesc la Covasna, imi apare in minte numai perioada razboiului. Erau transee, in gradina ne-a facut tata un adapost in pamant. In vecini de casa parohiala era Scoala, iar in curtea scolii erau tinuti prizonierii de razboi rusi. Nemtii s-au retras cu gandul ca vor trece muntii, dar nu au putut trece. Aveam vreo 7 ani cand erau prizonierii rusi tinuti in curtea scolii, si tin minte ca seara le duceam mancare. Odata, ne-am dus in gradina cu mai multi copii si am cules mere si le duceam si le dadeam prin gard prizonierilor. Seara cantau extraordinar de frumos. Si le bagam prin gard mere. Iar la un moment dat, l-am auzit pe un gardian ca striga, dar noi nu stiam ce striga si vazand ca nu reactionam, a tras dupa noi. Era sa ma impuste”.

Apoi, tatal sau a fost arestat, iar mama ei a primit domiciliu fortat: „Norocul tatalui meu a fost ca au venit rusii si atunci a fost eliberat. Ca altfel, ar fi fost impuscat de unguri. A stat inchis 6 luni. A fost arestat pentru simplul fapt ca era preot roman. Pentru ca preotii erau cei care duceau natiunea mai departe, si limba, si identitatea. Desi tata a fost foarte tolerant. Avea prieteni foarte buni unguri si ne-a educat si pe noi la fel. Plus ca si acum stiu foarte bine sa vorbesc limba maghiara. Cand a fost arestat, tata a fost dus la Sfantu Gheorghe, unde a fost intemnitat si primarul, si notarul, directorul scolii etc. Ne-au maghiarizat apoi numele. Mie, de la Violeta mi-au spus Viola. Sora mea a ramas cu numele tot Doina, pentru ca ungurii nu au stiut sa-l traduca. Au intrebat cum l-ar putea traduce si li s-a spus ca „doina” la romani e ca si ceardasul la unguri. Asa ca in gluma li s-a spus ca pot sa-i spuna „Ceardas” in loc de Doina. Asa ca Doina a ramas cu numele ei. Nu voi uita niciodata cum treceau avioanele peste Covasna, spre Sfantu Gheorghe si Brasov. Nu as mai vrea sa fie inca un razboi pentru nimic in lume! Va spun fara exagerare ca nu se vedea cerul, atatea avioane erau. Si un zgomot asurzitor! Iar cand se dadea alarma, fugeam toti in gradina in ascunzatoarea pe care a facut-o taticu. Nu voi uita niciodata cum se vedea pe cer rosu cum ardeau Brasovul si Sfantu Gheorghe. Vedeam din turnul bisericii. Era groaznic!”.


In timpul arestarii preotului, familia sa a ramas practic fara niciun venit. Si, din cauza conditiilor inumane de detentie, Aurel Babiciu s-a imbolnavit: „Noi stateam in casa parohiala si cand a fost arestat tata, aveam niste oi amarate, iar mama tesea ca sa putem trai. Dupa ce l-au arestat, noi nu am mai stiut daca traieste. Abia dupa eliberare am aflat ca a fost tinut intr-un beci fara lumina, fara mancare, fara nimic. Atunci s-a imbolnavit si de inima. Era foarte slab cand a iesit si nu vedea. Noi nu stiam nimic. Apoi, mama s-a dus la comandamentul rusesc in Sfantu Gheorghe sa vada daca afla ceva de el. Si a aflat ca era acolo, iar apoi a fost eliberat. In ’44 tata a fost eliberat si am mai stat in Covasna pana in 1946. 


Cu tot calvarul acelor vremuri, localnicii din Covasna l-au pastrat in minte si suflet pe preotul lor de atunci, iar familia Babiciu s-a intors cu drag acolo, peste ani: „In Covasna am mers in vizita dupa 20 de ani, la colegi. Si cu toate ca se ocupau cu cresterea oilor, toti aveau 7 clase primare. Erau foarte bine educati si manierati.”

Sursa foto: arhiva doamnei Dacia Ștefan, născută Papuc

Ne vorbesc strămoșii...

Fotografii din Covasna aflate în arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe






Pogoară, pogoară pe plai... Miorița covăsneană

Sursa foto: Elena Maria Popica


Vorba unui cioban – Gheorghe Fântână Dârdea – zice un mare adevăr: „Stâna şi ciobănia au început poezia”, la balada păstorească Mioriţa făcând trimitere. Ca orice comunitate păstorească puternică de pe la noi, zona Covasna are o variantă proprie a Mioriţei, culeasă de învățătorul Aurel Hulpoi prin anii '60 (informator Dumitru Popa, născut în 1892, 4 clase, din Zăbala)

Pogoară, pogoară pe plai
Tot nouă ciobani
De sunt veri primari
Şi cu unul zece.
El e streinor
Cu oiţe multe
Câte pietre-n munte
Atâtea-s cornute,
Câte pietre-n cale
Atâtea-s mioare,
Câte pietricele
Atâtea-s mieluşele.
Vai, nouă ciobani
De sunt veri primari
Ei că s-au vorbit
Şi s-au sfătuit
La apus de soare
Pe el să-l omoare.

Bănişori să-i ia,
Oiţe să-i ia
Şi să le-mpărţească,
Să le răspândească.
Dar o mieluşică
Ea o ocheşică,
Ea mi-i auzea
Şchioapă se făcea,
În urmă rămânea
Şi unde-mi zbiera
Locul tremura,
Brazii veştejea,
Iarba se pârlea.
Dar stăpânul ei
Cârlig răsucea
Şi în loc stătea

Oiţa-ntreba:
– Oiţă, lăiţă,
Mie drăguliţă,
De când te-am văzut
Şi te-am cunoscut
Aşa n-ai făcut.
Dar nu v-am păscut
Tot prin livezi verzi?
Apă nu v-am dat
La izvoare reci?
Ori nu v-am culcat
Pe-ale vârfuri-nalte
Unde vântul bate?
Oiţa-mi grăia:
– Stăpâne, stăpâne,
Stăpâniorul nostru
Ba tu ne-ai culcat
Pe-ale vârfuri-nalte
Unde vântul bate
Şi tu ne-ai păscut
Tot prin livezi verzi
Şi apă ne-ai dat
La izvoare reci.
Vai, nouă ciobani
De sunt veri primari
Ei că s-au vorbit
Şi s-au sfătuit
La apus de soare
Să mi te omoare
Bănişori să-ţi ia,
Pe noi să ne ia
Să ne împărţească,
Să ne răspândească.
Stăpânul grăia:
– Oiţă, oiţă,
Mie drăguliţă,
De m-or omorî
Voi mi-ţi îngropa
În târla oilor,
În jocul mieilor,
În dosul stânii
Să-mi aud câinii.
Cârligelul meu
Voi că mi-l veţi pune
Stâlp la căpătâi,
Iar cu mângâiere
Fluieraş de soc
Ce-mi zice cu foc
Voi că mi-l veţi pune
Sub uşa târlei
Vântul când o adia
Fluierul mi-o mişca
Fluierul mi-o zice
Oile s-or stânge
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge.
Ah, străin de mine
Mult străin în lume
Nici un ajutor
De la Dumnezeu
Şi stăpânul meu.”



În varianta covăsneană, lipsesc alegoria morţii, apoteoza ciobanului, întâlnirea cu maica bătrână, portretul ciobanului, nunta mioritică şi cadrul nupţial. Numărul ciobanilor este 10 şi nu 3, ca în majoritatea celorlalte variante. Apar două expresii referitoare la caţă (bâta cu cârlig), neîntâlnite în niciuna din variantele cunoscute. Finalul conţine o notă de înstrăinare, de asemenea neîntâlnită în alte variante ale Mioriţei. Aşadar Mioriţa covăsneană, încadrându-se în peisajul variantelor acestei balade româneşti tipice, are şi elemente particularizante.
Sursa foto: Alexia Sorescu

Gheorghe Smădu – Întâmplări de pe front


În toamna anului trecut, în organizarea Asociației GRIT, la Covasna s-a desfășurat un concurs adresat copiilor și tinerilor covăsneni, aceștia trebuind să meargă la bunicii lor, la bătrânii satului, să stea de vorbă cu ei. Am pornit de la premisa că aproape fiecare familie din Voinești a avut un strămoș care a luptat în război. Multe familii și-au dat tributul lor de jertfă, numele celor care nu s-au mai întors acasă fiind scrise pe placa omagială de pe Monumentul Ostașului Român din Voinești, întru veșnică cinstire și pomenire. În familiile voineștenilor există povestirile celor care au luptat, amintiri de pe front, care s-au transmis, prin viu grai, din generație în generație. Aceste amintiri, aceste povești dureroase, uneori tragice, am vrut să le scoatem la lumină, să le facem cunoscute. Și am vrut să-i implicăm pe tineri în această misiune- ei trebuie să știe cum s-a făurit această țară, să afle despre eroii, uneori neștiuți, ai comunității lor.
         Organizatorii concursului au avut surpriza ca unul din participanți, elevul Tudor Olteanu, să le aducă mărturiile străbunicului său, supraviețuitor al celui de-al Doilea Război Mondial, scrise chiar de acesta în anul 1946. Și nu oricum, ci în versuri!
         Cu permisiunea familiei, astăzi îl aduc în fața dumneavoastră pe Gheorghe Smădu, fiul lui Neculai și al Mariei Smădu. Voineștean care și-a făcut datoria față de Țară. Care a traversat, pe jos, jumătate de Europă și a contribuit la facerea istoriei. Și care, peste timp, ne vorbește. Ne arată cum a fost văzut războiul de către oamenii simpli. Nu, războiul nu este un lucru frumos.

Din armată- realitate

         Am plecat în armată în ziua de 20.05.1944, la Regimentul 38 Infanterie, Divizia 10 Brăila. Am fost instruiți trei luni în comuna Potcoava, județul Ialomița. Am plecat pe front înspre răsărit, am mers pe jos din jud. Ialomița până în jud. Constanța. Am trecut Dunărea pe la Brăila, am stat două zile în comuna Niculițel, de unde am făcut stânga-mprejur, marș forțat înapoi la Dunăre, că rușii au intrat în România.
         Am trecut Dunărea pe la Vadu Oii și în marș pe jos, am traversat județele Constanța, Tulcea, Ialomița, ne-am oprit în Prahova. Aici am stat în gardă două luni, pe urmă am plecat pe front spre Ungaria la 23.12.1944 și am intrat în acțiune la 23.01.1945. Am fost rănit în Munții Tatra în martie 1945, în orașul Senograd, Slovacia, în piciorul drept, la genunchi. Am ieșit din spital în luna mai și am plecat iar pe front, la datorie, făcând Sfintele Sărbători de Paști în orașul Crumplina, Slovacia. Dar am fost mulțumiți că am primit la masă două ouă roșii, două feluri de mâncare, pâine și cozonac.
         În ziua de 07.05.1945, am plecat pe jos spre orașul Peștiana, trecând prin orașele Srebnița, Nitra, Leopoldov. La Peștiana ne-am îmbarcat în tren, am trecut prin Trnovo, Bratislava, mergând zile și nopți, chiar săptămâni, și, după o călătorie lungă, frumoasă, dar cam amețitoare la stomac, am ajuns la Brno, în Cehoslovacia.
         Acolo am stat într-o comună, la 20 de km. de Brno, la un regiment 2 de gardă, unde am dus-o destul de bine, la o fabrică de zahăr care era bombardată. Într-o zi, am plecat cu plutonul la monumentul lui Napoleon, am văzut acolo arme vechi și un frumos izvor, din care am băut și eu apă. După două săptămâni, am plecat la unități, regimentul l-am găsit la Petrovice într-un bivuac, într-o pădure de brazi.
         După o lună am plecat spre țară cu autopicioarele, trecând prin orașele Cescovice, Ugrovice și altele, am trecut Tisa pe la Tiso, după aceea am trecut Cehoslovacia de-a lungul și Ungaria de-a curmezișul. Am trecut granița în România la 18 iulie 1945, la ora 10, când ne-a întâmpinat primul om român care ne-a zis ”Bine ați venit!” Îl chema Gheorghe Buciuman. Era în Satu Mare, jud. Bihor.
         Am trecut prin Oradea defilând și am petrecut la Guberdin 14 zile în carantină. Apoi am plecat spre Cluj, unde am defilat cântând- cineva a tras în coloană dintr-un coș de casă, a rănit destul de grav doi soldați și un subofițer.
         De acolo am plecat spre Târgu Mureș; ne ducea cu zăhărelul din gară în gară, că îmbarcăm aici, că îmbarcăm acolo, cu minciuni ne-au dus pe jos de lângă Viena până la Sfânta Ana de Mureș, o lună și 22 de zile. Aici am făcut grevă, nu a mai vrut niciun soldat să se scoale de pe marginea șanțului. Așa ne-au cantonat în școala din Sfânta Ana de Mureș, unde am făcut și un frumos bal.
         De acolo am plecat în gară la Târgu Mureș, într-un vagon, ne-au adus la Brăila și ne-au cantonat în școala din Chercea. După două săptămâni, ne-au desființat Divizia 10 și ne-au vărsat în Divizia Tudor Vladimirescu, în București, pe Cotroceni, de unde, în toamna lui 1946 m-am eliberat.
         Pentru eliberarea Ungariei au murit 42 de mii de soldați români, numai în orașul Budapesta au murit 11 mii de soldați români, iar pentru eliberarea Cehoslovaciei au murit 32 mii de soldați români.

De pe front-ianuarie 1945

Foaie verde măr domnesc
Ascultați, vă povestesc
Întâmplări adevărate
De pe front, măi frate.

Foaie verde și-un harac
În gardă cât am stat
Am stat zile cu plăcere
Dar, iată, altele de durere.

Am stat o lună, două,
Ne-am îmbrăcat în haină nouă
La companie ne-au adunat
Și la gară am plecat.

Prin zăpadă, înghețați
Am ajuns la Dințești frați
Vreo zece zile am stat
Și ce bine ne-am distrat.

Pe decembrie douăzeci și trei
Am plecat în gara Băicoi
La tren ne-am îmbarcat
Și spre Ungaria am plecat.

După o săptămână de plimbat
În Szeged am debarcat
Am să vă povestesc, frate,
Necazuri mari, adevărate.

Foaie verde ca aluna
Am plecat pe linia întâia
Era ianuarie douăzeci și trei
Urcai muntele, vrei, nu vrei.

Foaie verde, măr domnesc,
Stau în tranșee și mă gândesc,
La căsuța părintească
Și la vatra strămoșească.

Dar odată ne-am trezit
De un tun ce-a bubuit
Ofițerii: ”Măi, băieți,
De atac vă pregătiți!”

Am plecat la atac, măi, frate,
Din tufă în tufă, ca un șarpe
Dar nemții afurisiți,
Cu brandurile ne-au risipit.

După o oră de bombardat
Brandurile au încetat
Și-am mers și-am înaintat
Până am ajuns într-un sat.

Am atacat o cazemată
Ca să ocupăm o cotă
Dar nemții afurisiți,
Cu tancurile ne-au risipit.

Foaie verde, cinci bancnote
Am ocupat vreo zece cote
Când să ocupăm un orășel
Senograd cel frumușel.

La marginea lui am ajuns,
Nemții cu tunurile pe noi s-au pus
Băteau la metru pătrat,
Că puțini au mai ajuns.

Dar un glonț afurisit
În piciorul drept m-a lovit.
Pe loc am leșinat,
Pe un șanț am scăpat.

Foaie verde, mărgărit,
Când am văzut că sunt rănit,
Am plecat eu, binișor,
La primul post de ajutor.

Sanitarii m-au pansat
Și în sat eu am plecat.
Foaie verde și-o alună,
Am găsit o gazdă bună.

Doar ce am intrat în casă
Și m-a invitat la masă.
Apoi pe un pat m-am culcat,
Dimineață m-am sculat.

N-am putut dormi deloc,
Mă mișcam din loc în loc
Și mă gândeam la noroc,
Că m-a scăpat Dumnezeu din foc.

Dintre gloanțe perforante
Și din arme automate
Dintre branduri și ghiulele
Și pistoale mitraliere.

A doua zi ne-au îmbarcat
La ambulanță ne-au evacuat
Aici m-aupus pe o masă
Și m-au operat la rană.

O noapte aici am stat
Tot pe paie răsturnat
A doua zi, pe la amiază
De aici ne evacuează.

Sosiră trei camioane
Să ne ducă la companie
Camioanele ne săltau
Rănile rău mă dureau.

Vântul ne sufla cam greu
Și de sus ploua mereu.
Am sosit pe înnoptat
Și să vezi unde ne-au băgat.

Într-o casă potrivită
Dar era chiar părăsită
Ne băgară într-o odaie
Dar pe jos erau tot paie.

Aici am stat vreo zece zile
Și credeam să fie mai bine.
Stam în paie, ca la porci
Și ne blestemam soarta toți.

Apoi, frate, să vezi frig
Ne făceam în pat cârlig
De rău ce ne trata,
Toată lumea blestema.

Hrana noastră erau cartofii
Dintr-un cartof făceau 6 porții.
O felie de cartof,
Restul, apă fără rost.

Și zece boabe de păsat
Dar, vă spun, cam nesărat.
Într-o seară vine sironul
De răsună tot salonul.

Pe noi să ne evacueze,
Spitalul să-l îndepărteze.
Repede ne-am echipat
Și la gară am plecat.

Printre răniți eram și eu.
Dar pe urmă îmi păruse
Că pe mine mă ștersese
Și pe altul îl pusese,

Care a avut capturi
Ca să dea la sanitari.
N-a mai trecut două zile,
Iată altă mașină că vine.

Sosiră cinci camioane
Să ne ducă la 8 companie.
Aici am debarcat
La salonul patru am intrat.

Aici credeam să fie mai bine,
Dar era vai de lume.
Dimineața două linguri de ceai,
Parcă-s leacuri de guturai.

La douăsprezece, fasolică,
Dar nefiartă, măi, frățică...
Seara, zeamă de păsat
Și-un cartof amestecat.

După patr zile grele,
Vine lăsatul de sec, vere.
În martie, optsprezece,
Când toată lumea bea și petrece.

Ne-au servit cu fasolică
Zeamă lungă, măi, frățică.
Fiartă mai era,
Dar niciun gust nu avea.

A doua zi ne-au îmbarcat
În căruțe și-am plecat.
Căruțele zdruncinau,
Rănile rău mă dureau.

După o zi de zdruncineli
Am ajuns în Izbereni.
Aici am debarcat,
La recuperare am intrat.

(...)
Marțea și duminica
Nemai da și ciulama.
Ciulama de cocă fiartă
Să-i fie pomana întreagă.

Acelui care a comandat
Centrul de recuperat.
Noi concediu i-am cerut,
Dar nu ne-a aprobat.

Că era în supărare,
C-a avut moșie mare
Și partidul comunist
A-mpărțit-o la răniți.

La răniți, la înrobiți
Și la copilași lipsiți.
N-a mai trecut două zile,
Mă scrie colonelul și pe mine.

În mai, ziua doi, 1945
Să plec pe front înapoi.
În patru mai am debarcat
Într-un orășel cehoslovac.

Am stat câteva zile
Am făcut Paștele cu bine.
După Paști, la șapte zile
Ne dau fișele în primire.

Și o pâine și jumătate
Și un ou stricat, măi, frate.
Asta-i hrana ce ne-a dat
Pe trei zile și-am plecat.

180 km pe jos ne-am dus
La Peștiana am ajuns
La tren ne-au îmbarcat
Și spre Brno am plecat.

Cu trenul pufăind,
Înainte mereu mergând.
Foaie verde, iarbă deasă,
Cehoslovacia e țară frumoasă.

Cu dealuri și sate
Și orașe aranjate.
După o săptămână de umblat
În Brno am debarcat.

Și de acolo am plecat
Într-un sat am cantonat
Lângă o fabrică bombardată
De zahăr era încărcată.

Două săptămâni am stat,
De zahăr ne-am săturat.
Într-o zi, am plecat, un pluton
La monumentul lui Napoleon.

Unde era el îngropat,
Un mormânt frumos săpat
Și-un izvor cu apă rece
Ce curgea pe îndelete.

Arme vechi să fi văzut,
Din timpuri ce au trecut.
Apoi în marș, toți, grăbiți
Ne-am întors în sat.

La mașini ne-au îmbarcat,
La unități am plecat.
Regimentul meu dorit
În Petrovice l-am găsit.

Într-un bivuac era așezat,
În corturi frumos aranjat.
A trecut o lună amară,
Veni ordin să plecăm în țară.

Foaie verde, alomnie
Jucam toți de bucurie.
Într-o zi ne-am încolonat
Pe șosea și am plecat.

Cu muzica înainte cântând
Voioși spre țară mergând,
Am trecut prin orășele,
Am fost întâmpinați cu floricele.

Eram obosiți, măi, frate,
Că mergeam zi și noapte.
Am trecut Cehoslovacia de-a lungu
Și Ungaria de-a curmezișu’

Într-o lună și jumate
Am ajuns în Ardeal, măi, frate.
Prin Oradea am defilat,
Multă lume a aplaudat.

Ne-au ieșit înainte cu mâncări,
Strigând ”trăiți, luptători!”
Apoi, prin Cluj defilând
Am tot mers mereu cântând.

Când era defilarea-n floare
Juma’ convoiul la tribuna mare,
Cântatul odată a încetat
De-o mitralieră ce a curățat.

Din convoiul mare, victorios,
Trei soldați au căzut jos
Și urlau a disperare
”Mamă, mamă…”, strigau tare.

Au murit nevinovați
În țara lor, măi, frați!
O patrulă au găsit sus
Într-un coș de casă ascuns.

Apoi lângă Mureș am cantonat
Și un bal frumos am dat.
După două zile, frate,
Trenul șuiera de plecare.

Că din Cehoslovacia în țară,
Ne-au adus cu zăhărelul, din gară în gară…
Că îmbarcăm ici, că colea
Până am ajuns la Sfânta Ana.

La Târgu Mureș am plecat,
Și la tren ne-am îmbarcat.
Spre sânul țării am plecat,
Multe orașe am străbătut.

Până la locul destinat
În Brăila am debarcat.
În Chercea am cantonat,
La o școală am intrat.

Dar eu, fiind de pe aproape,
Fug în baltă, măi, frate.
După o zi m-am înapoiat
Și două palme mi-am luat.

Că unul cam slab de minte
Mă pârâse mai-nainte,
Că era supărat avan
Că n-am dus apă la cazan.

Dar ofițerul m-a iertat,
Fiindcă brânză a mâncat.
Să-ți spun ceva, măi, frate:
Brânza din multe te scoate!

După zece zile ne-au vărsat,
Că Divizia s-a desființat,
La un regiment de panduri,
În București, pe Cotroceni.

Și-am făcut armată, frate,
Trei ani și jumătate.
Și acum muncesc din greu
Să-mi fac viitorul meu.

Măi, frați, ce ați ascultat
Asta-i tot adevărat!
Este tot ce-am petrecut.
Și dacă D-voastră v-a plăcut,
Vă mulțumesc c-ați ascultat!
Iată și eu am terminat.


(scrisă dintr-un caiet vechi din 1946)