Ce însemna să fii preot român la Covasna, în perioada Diktatului de la Viena



„Tata, Aurel Babiciu, era preot, baimarean care se tragea din Firiza. Si ne-am dus in Covasna in 1940. Tata a fost trimis ca preot in Secuime. Pe atunci, erau doar 4 preoti romani in toata Secuimea. Tata a fost hirotonit la Cluj, special pentru a merge in Secuime. Si am stat in Covasna pana in 1946, si apoi am venit in Seini. Deci, perioada Razboiului am trait-o in Covasna. Eram copii si tin minte cum veneau avioanele, era ingrozitor!”.

Doamna Violeta avea 5 ani cand familia sa a plecat in Covasna, intr-un cartier periferic, numit Voinesti: „acolo locuiau romanii, iar in centru erau majoritatea unguri. Tata era preot la patru parohii, avea in jur de 25 de ani. Intai au venit nemtii, care ne-au facut mare taraboi, apoi au venit rusii. Pot sa spun ca romanii nu au prea avut probleme cu populatia maghiara, iar problemele care au fost erau din cauza ca localnicii erau intaratati de catre unguri. Oricum le era greu preotilor in acea perioada, cu atat mai mult intr-o asemenea locatie. Cand ma gandesc la Covasna, imi apare in minte numai perioada razboiului. Erau transee, in gradina ne-a facut tata un adapost in pamant. In vecini de casa parohiala era Scoala, iar in curtea scolii erau tinuti prizonierii de razboi rusi. Nemtii s-au retras cu gandul ca vor trece muntii, dar nu au putut trece. Aveam vreo 7 ani cand erau prizonierii rusi tinuti in curtea scolii, si tin minte ca seara le duceam mancare. Odata, ne-am dus in gradina cu mai multi copii si am cules mere si le duceam si le dadeam prin gard prizonierilor. Seara cantau extraordinar de frumos. Si le bagam prin gard mere. Iar la un moment dat, l-am auzit pe un gardian ca striga, dar noi nu stiam ce striga si vazand ca nu reactionam, a tras dupa noi. Era sa ma impuste”.

Apoi, tatal sau a fost arestat, iar mama ei a primit domiciliu fortat: „Norocul tatalui meu a fost ca au venit rusii si atunci a fost eliberat. Ca altfel, ar fi fost impuscat de unguri. A stat inchis 6 luni. A fost arestat pentru simplul fapt ca era preot roman. Pentru ca preotii erau cei care duceau natiunea mai departe, si limba, si identitatea. Desi tata a fost foarte tolerant. Avea prieteni foarte buni unguri si ne-a educat si pe noi la fel. Plus ca si acum stiu foarte bine sa vorbesc limba maghiara. Cand a fost arestat, tata a fost dus la Sfantu Gheorghe, unde a fost intemnitat si primarul, si notarul, directorul scolii etc. Ne-au maghiarizat apoi numele. Mie, de la Violeta mi-au spus Viola. Sora mea a ramas cu numele tot Doina, pentru ca ungurii nu au stiut sa-l traduca. Au intrebat cum l-ar putea traduce si li s-a spus ca „doina” la romani e ca si ceardasul la unguri. Asa ca in gluma li s-a spus ca pot sa-i spuna „Ceardas” in loc de Doina. Asa ca Doina a ramas cu numele ei. Nu voi uita niciodata cum treceau avioanele peste Covasna, spre Sfantu Gheorghe si Brasov. Nu as mai vrea sa fie inca un razboi pentru nimic in lume! Va spun fara exagerare ca nu se vedea cerul, atatea avioane erau. Si un zgomot asurzitor! Iar cand se dadea alarma, fugeam toti in gradina in ascunzatoarea pe care a facut-o taticu. Nu voi uita niciodata cum se vedea pe cer rosu cum ardeau Brasovul si Sfantu Gheorghe. Vedeam din turnul bisericii. Era groaznic!”.


In timpul arestarii preotului, familia sa a ramas practic fara niciun venit. Si, din cauza conditiilor inumane de detentie, Aurel Babiciu s-a imbolnavit: „Noi stateam in casa parohiala si cand a fost arestat tata, aveam niste oi amarate, iar mama tesea ca sa putem trai. Dupa ce l-au arestat, noi nu am mai stiut daca traieste. Abia dupa eliberare am aflat ca a fost tinut intr-un beci fara lumina, fara mancare, fara nimic. Atunci s-a imbolnavit si de inima. Era foarte slab cand a iesit si nu vedea. Noi nu stiam nimic. Apoi, mama s-a dus la comandamentul rusesc in Sfantu Gheorghe sa vada daca afla ceva de el. Si a aflat ca era acolo, iar apoi a fost eliberat. In ’44 tata a fost eliberat si am mai stat in Covasna pana in 1946. 


Cu tot calvarul acelor vremuri, localnicii din Covasna l-au pastrat in minte si suflet pe preotul lor de atunci, iar familia Babiciu s-a intors cu drag acolo, peste ani: „In Covasna am mers in vizita dupa 20 de ani, la colegi. Si cu toate ca se ocupau cu cresterea oilor, toti aveau 7 clase primare. Erau foarte bine educati si manierati.”

Sursa foto: arhiva doamnei Dacia Ștefan, născută Papuc

Ne vorbesc strămoșii...

Fotografii din Covasna aflate în arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe






Pogoară, pogoară pe plai... Miorița covăsneană

Sursa foto: Elena Maria Popica


Vorba unui cioban – Gheorghe Fântână Dârdea – zice un mare adevăr: „Stâna şi ciobănia au început poezia”, la balada păstorească Mioriţa făcând trimitere. Ca orice comunitate păstorească puternică de pe la noi, zona Covasna are o variantă proprie a Mioriţei, culeasă de învățătorul Aurel Hulpoi prin anii '60 (informator Dumitru Popa, născut în 1892, 4 clase, din Zăbala)

Pogoară, pogoară pe plai
Tot nouă ciobani
De sunt veri primari
Şi cu unul zece.
El e streinor
Cu oiţe multe
Câte pietre-n munte
Atâtea-s cornute,
Câte pietre-n cale
Atâtea-s mioare,
Câte pietricele
Atâtea-s mieluşele.
Vai, nouă ciobani
De sunt veri primari
Ei că s-au vorbit
Şi s-au sfătuit
La apus de soare
Pe el să-l omoare.

Bănişori să-i ia,
Oiţe să-i ia
Şi să le-mpărţească,
Să le răspândească.
Dar o mieluşică
Ea o ocheşică,
Ea mi-i auzea
Şchioapă se făcea,
În urmă rămânea
Şi unde-mi zbiera
Locul tremura,
Brazii veştejea,
Iarba se pârlea.
Dar stăpânul ei
Cârlig răsucea
Şi în loc stătea

Oiţa-ntreba:
– Oiţă, lăiţă,
Mie drăguliţă,
De când te-am văzut
Şi te-am cunoscut
Aşa n-ai făcut.
Dar nu v-am păscut
Tot prin livezi verzi?
Apă nu v-am dat
La izvoare reci?
Ori nu v-am culcat
Pe-ale vârfuri-nalte
Unde vântul bate?
Oiţa-mi grăia:
– Stăpâne, stăpâne,
Stăpâniorul nostru
Ba tu ne-ai culcat
Pe-ale vârfuri-nalte
Unde vântul bate
Şi tu ne-ai păscut
Tot prin livezi verzi
Şi apă ne-ai dat
La izvoare reci.
Vai, nouă ciobani
De sunt veri primari
Ei că s-au vorbit
Şi s-au sfătuit
La apus de soare
Să mi te omoare
Bănişori să-ţi ia,
Pe noi să ne ia
Să ne împărţească,
Să ne răspândească.
Stăpânul grăia:
– Oiţă, oiţă,
Mie drăguliţă,
De m-or omorî
Voi mi-ţi îngropa
În târla oilor,
În jocul mieilor,
În dosul stânii
Să-mi aud câinii.
Cârligelul meu
Voi că mi-l veţi pune
Stâlp la căpătâi,
Iar cu mângâiere
Fluieraş de soc
Ce-mi zice cu foc
Voi că mi-l veţi pune
Sub uşa târlei
Vântul când o adia
Fluierul mi-o mişca
Fluierul mi-o zice
Oile s-or stânge
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge.
Ah, străin de mine
Mult străin în lume
Nici un ajutor
De la Dumnezeu
Şi stăpânul meu.”



În varianta covăsneană, lipsesc alegoria morţii, apoteoza ciobanului, întâlnirea cu maica bătrână, portretul ciobanului, nunta mioritică şi cadrul nupţial. Numărul ciobanilor este 10 şi nu 3, ca în majoritatea celorlalte variante. Apar două expresii referitoare la caţă (bâta cu cârlig), neîntâlnite în niciuna din variantele cunoscute. Finalul conţine o notă de înstrăinare, de asemenea neîntâlnită în alte variante ale Mioriţei. Aşadar Mioriţa covăsneană, încadrându-se în peisajul variantelor acestei balade româneşti tipice, are şi elemente particularizante.
Sursa foto: Alexia Sorescu

Gheorghe Smădu – Întâmplări de pe front


În toamna anului trecut, în organizarea Asociației GRIT, la Covasna s-a desfășurat un concurs adresat copiilor și tinerilor covăsneni, aceștia trebuind să meargă la bunicii lor, la bătrânii satului, să stea de vorbă cu ei. Am pornit de la premisa că aproape fiecare familie din Voinești a avut un strămoș care a luptat în război. Multe familii și-au dat tributul lor de jertfă, numele celor care nu s-au mai întors acasă fiind scrise pe placa omagială de pe Monumentul Ostașului Român din Voinești, întru veșnică cinstire și pomenire. În familiile voineștenilor există povestirile celor care au luptat, amintiri de pe front, care s-au transmis, prin viu grai, din generație în generație. Aceste amintiri, aceste povești dureroase, uneori tragice, am vrut să le scoatem la lumină, să le facem cunoscute. Și am vrut să-i implicăm pe tineri în această misiune- ei trebuie să știe cum s-a făurit această țară, să afle despre eroii, uneori neștiuți, ai comunității lor.
         Organizatorii concursului au avut surpriza ca unul din participanți, elevul Tudor Olteanu, să le aducă mărturiile străbunicului său, supraviețuitor al celui de-al Doilea Război Mondial, scrise chiar de acesta în anul 1946. Și nu oricum, ci în versuri!
         Cu permisiunea familiei, astăzi îl aduc în fața dumneavoastră pe Gheorghe Smădu, fiul lui Neculai și al Mariei Smădu. Voineștean care și-a făcut datoria față de Țară. Care a traversat, pe jos, jumătate de Europă și a contribuit la facerea istoriei. Și care, peste timp, ne vorbește. Ne arată cum a fost văzut războiul de către oamenii simpli. Nu, războiul nu este un lucru frumos.

Din armată- realitate

         Am plecat în armată în ziua de 20.05.1944, la Regimentul 38 Infanterie, Divizia 10 Brăila. Am fost instruiți trei luni în comuna Potcoava, județul Ialomița. Am plecat pe front înspre răsărit, am mers pe jos din jud. Ialomița până în jud. Constanța. Am trecut Dunărea pe la Brăila, am stat două zile în comuna Niculițel, de unde am făcut stânga-mprejur, marș forțat înapoi la Dunăre, că rușii au intrat în România.
         Am trecut Dunărea pe la Vadu Oii și în marș pe jos, am traversat județele Constanța, Tulcea, Ialomița, ne-am oprit în Prahova. Aici am stat în gardă două luni, pe urmă am plecat pe front spre Ungaria la 23.12.1944 și am intrat în acțiune la 23.01.1945. Am fost rănit în Munții Tatra în martie 1945, în orașul Senograd, Slovacia, în piciorul drept, la genunchi. Am ieșit din spital în luna mai și am plecat iar pe front, la datorie, făcând Sfintele Sărbători de Paști în orașul Crumplina, Slovacia. Dar am fost mulțumiți că am primit la masă două ouă roșii, două feluri de mâncare, pâine și cozonac.
         În ziua de 07.05.1945, am plecat pe jos spre orașul Peștiana, trecând prin orașele Srebnița, Nitra, Leopoldov. La Peștiana ne-am îmbarcat în tren, am trecut prin Trnovo, Bratislava, mergând zile și nopți, chiar săptămâni, și, după o călătorie lungă, frumoasă, dar cam amețitoare la stomac, am ajuns la Brno, în Cehoslovacia.
         Acolo am stat într-o comună, la 20 de km. de Brno, la un regiment 2 de gardă, unde am dus-o destul de bine, la o fabrică de zahăr care era bombardată. Într-o zi, am plecat cu plutonul la monumentul lui Napoleon, am văzut acolo arme vechi și un frumos izvor, din care am băut și eu apă. După două săptămâni, am plecat la unități, regimentul l-am găsit la Petrovice într-un bivuac, într-o pădure de brazi.
         După o lună am plecat spre țară cu autopicioarele, trecând prin orașele Cescovice, Ugrovice și altele, am trecut Tisa pe la Tiso, după aceea am trecut Cehoslovacia de-a lungul și Ungaria de-a curmezișul. Am trecut granița în România la 18 iulie 1945, la ora 10, când ne-a întâmpinat primul om român care ne-a zis ”Bine ați venit!” Îl chema Gheorghe Buciuman. Era în Satu Mare, jud. Bihor.
         Am trecut prin Oradea defilând și am petrecut la Guberdin 14 zile în carantină. Apoi am plecat spre Cluj, unde am defilat cântând- cineva a tras în coloană dintr-un coș de casă, a rănit destul de grav doi soldați și un subofițer.
         De acolo am plecat spre Târgu Mureș; ne ducea cu zăhărelul din gară în gară, că îmbarcăm aici, că îmbarcăm acolo, cu minciuni ne-au dus pe jos de lângă Viena până la Sfânta Ana de Mureș, o lună și 22 de zile. Aici am făcut grevă, nu a mai vrut niciun soldat să se scoale de pe marginea șanțului. Așa ne-au cantonat în școala din Sfânta Ana de Mureș, unde am făcut și un frumos bal.
         De acolo am plecat în gară la Târgu Mureș, într-un vagon, ne-au adus la Brăila și ne-au cantonat în școala din Chercea. După două săptămâni, ne-au desființat Divizia 10 și ne-au vărsat în Divizia Tudor Vladimirescu, în București, pe Cotroceni, de unde, în toamna lui 1946 m-am eliberat.
         Pentru eliberarea Ungariei au murit 42 de mii de soldați români, numai în orașul Budapesta au murit 11 mii de soldați români, iar pentru eliberarea Cehoslovaciei au murit 32 mii de soldați români.

De pe front-ianuarie 1945

Foaie verde măr domnesc
Ascultați, vă povestesc
Întâmplări adevărate
De pe front, măi frate.

Foaie verde și-un harac
În gardă cât am stat
Am stat zile cu plăcere
Dar, iată, altele de durere.

Am stat o lună, două,
Ne-am îmbrăcat în haină nouă
La companie ne-au adunat
Și la gară am plecat.

Prin zăpadă, înghețați
Am ajuns la Dințești frați
Vreo zece zile am stat
Și ce bine ne-am distrat.

Pe decembrie douăzeci și trei
Am plecat în gara Băicoi
La tren ne-am îmbarcat
Și spre Ungaria am plecat.

După o săptămână de plimbat
În Szeged am debarcat
Am să vă povestesc, frate,
Necazuri mari, adevărate.

Foaie verde ca aluna
Am plecat pe linia întâia
Era ianuarie douăzeci și trei
Urcai muntele, vrei, nu vrei.

Foaie verde, măr domnesc,
Stau în tranșee și mă gândesc,
La căsuța părintească
Și la vatra strămoșească.

Dar odată ne-am trezit
De un tun ce-a bubuit
Ofițerii: ”Măi, băieți,
De atac vă pregătiți!”

Am plecat la atac, măi, frate,
Din tufă în tufă, ca un șarpe
Dar nemții afurisiți,
Cu brandurile ne-au risipit.

După o oră de bombardat
Brandurile au încetat
Și-am mers și-am înaintat
Până am ajuns într-un sat.

Am atacat o cazemată
Ca să ocupăm o cotă
Dar nemții afurisiți,
Cu tancurile ne-au risipit.

Foaie verde, cinci bancnote
Am ocupat vreo zece cote
Când să ocupăm un orășel
Senograd cel frumușel.

La marginea lui am ajuns,
Nemții cu tunurile pe noi s-au pus
Băteau la metru pătrat,
Că puțini au mai ajuns.

Dar un glonț afurisit
În piciorul drept m-a lovit.
Pe loc am leșinat,
Pe un șanț am scăpat.

Foaie verde, mărgărit,
Când am văzut că sunt rănit,
Am plecat eu, binișor,
La primul post de ajutor.

Sanitarii m-au pansat
Și în sat eu am plecat.
Foaie verde și-o alună,
Am găsit o gazdă bună.

Doar ce am intrat în casă
Și m-a invitat la masă.
Apoi pe un pat m-am culcat,
Dimineață m-am sculat.

N-am putut dormi deloc,
Mă mișcam din loc în loc
Și mă gândeam la noroc,
Că m-a scăpat Dumnezeu din foc.

Dintre gloanțe perforante
Și din arme automate
Dintre branduri și ghiulele
Și pistoale mitraliere.

A doua zi ne-au îmbarcat
La ambulanță ne-au evacuat
Aici m-aupus pe o masă
Și m-au operat la rană.

O noapte aici am stat
Tot pe paie răsturnat
A doua zi, pe la amiază
De aici ne evacuează.

Sosiră trei camioane
Să ne ducă la companie
Camioanele ne săltau
Rănile rău mă dureau.

Vântul ne sufla cam greu
Și de sus ploua mereu.
Am sosit pe înnoptat
Și să vezi unde ne-au băgat.

Într-o casă potrivită
Dar era chiar părăsită
Ne băgară într-o odaie
Dar pe jos erau tot paie.

Aici am stat vreo zece zile
Și credeam să fie mai bine.
Stam în paie, ca la porci
Și ne blestemam soarta toți.

Apoi, frate, să vezi frig
Ne făceam în pat cârlig
De rău ce ne trata,
Toată lumea blestema.

Hrana noastră erau cartofii
Dintr-un cartof făceau 6 porții.
O felie de cartof,
Restul, apă fără rost.

Și zece boabe de păsat
Dar, vă spun, cam nesărat.
Într-o seară vine sironul
De răsună tot salonul.

Pe noi să ne evacueze,
Spitalul să-l îndepărteze.
Repede ne-am echipat
Și la gară am plecat.

Printre răniți eram și eu.
Dar pe urmă îmi păruse
Că pe mine mă ștersese
Și pe altul îl pusese,

Care a avut capturi
Ca să dea la sanitari.
N-a mai trecut două zile,
Iată altă mașină că vine.

Sosiră cinci camioane
Să ne ducă la 8 companie.
Aici am debarcat
La salonul patru am intrat.

Aici credeam să fie mai bine,
Dar era vai de lume.
Dimineața două linguri de ceai,
Parcă-s leacuri de guturai.

La douăsprezece, fasolică,
Dar nefiartă, măi, frățică...
Seara, zeamă de păsat
Și-un cartof amestecat.

După patr zile grele,
Vine lăsatul de sec, vere.
În martie, optsprezece,
Când toată lumea bea și petrece.

Ne-au servit cu fasolică
Zeamă lungă, măi, frățică.
Fiartă mai era,
Dar niciun gust nu avea.

A doua zi ne-au îmbarcat
În căruțe și-am plecat.
Căruțele zdruncinau,
Rănile rău mă dureau.

După o zi de zdruncineli
Am ajuns în Izbereni.
Aici am debarcat,
La recuperare am intrat.

(...)
Marțea și duminica
Nemai da și ciulama.
Ciulama de cocă fiartă
Să-i fie pomana întreagă.

Acelui care a comandat
Centrul de recuperat.
Noi concediu i-am cerut,
Dar nu ne-a aprobat.

Că era în supărare,
C-a avut moșie mare
Și partidul comunist
A-mpărțit-o la răniți.

La răniți, la înrobiți
Și la copilași lipsiți.
N-a mai trecut două zile,
Mă scrie colonelul și pe mine.

În mai, ziua doi, 1945
Să plec pe front înapoi.
În patru mai am debarcat
Într-un orășel cehoslovac.

Am stat câteva zile
Am făcut Paștele cu bine.
După Paști, la șapte zile
Ne dau fișele în primire.

Și o pâine și jumătate
Și un ou stricat, măi, frate.
Asta-i hrana ce ne-a dat
Pe trei zile și-am plecat.

180 km pe jos ne-am dus
La Peștiana am ajuns
La tren ne-au îmbarcat
Și spre Brno am plecat.

Cu trenul pufăind,
Înainte mereu mergând.
Foaie verde, iarbă deasă,
Cehoslovacia e țară frumoasă.

Cu dealuri și sate
Și orașe aranjate.
După o săptămână de umblat
În Brno am debarcat.

Și de acolo am plecat
Într-un sat am cantonat
Lângă o fabrică bombardată
De zahăr era încărcată.

Două săptămâni am stat,
De zahăr ne-am săturat.
Într-o zi, am plecat, un pluton
La monumentul lui Napoleon.

Unde era el îngropat,
Un mormânt frumos săpat
Și-un izvor cu apă rece
Ce curgea pe îndelete.

Arme vechi să fi văzut,
Din timpuri ce au trecut.
Apoi în marș, toți, grăbiți
Ne-am întors în sat.

La mașini ne-au îmbarcat,
La unități am plecat.
Regimentul meu dorit
În Petrovice l-am găsit.

Într-un bivuac era așezat,
În corturi frumos aranjat.
A trecut o lună amară,
Veni ordin să plecăm în țară.

Foaie verde, alomnie
Jucam toți de bucurie.
Într-o zi ne-am încolonat
Pe șosea și am plecat.

Cu muzica înainte cântând
Voioși spre țară mergând,
Am trecut prin orășele,
Am fost întâmpinați cu floricele.

Eram obosiți, măi, frate,
Că mergeam zi și noapte.
Am trecut Cehoslovacia de-a lungu
Și Ungaria de-a curmezișu’

Într-o lună și jumate
Am ajuns în Ardeal, măi, frate.
Prin Oradea am defilat,
Multă lume a aplaudat.

Ne-au ieșit înainte cu mâncări,
Strigând ”trăiți, luptători!”
Apoi, prin Cluj defilând
Am tot mers mereu cântând.

Când era defilarea-n floare
Juma’ convoiul la tribuna mare,
Cântatul odată a încetat
De-o mitralieră ce a curățat.

Din convoiul mare, victorios,
Trei soldați au căzut jos
Și urlau a disperare
”Mamă, mamă…”, strigau tare.

Au murit nevinovați
În țara lor, măi, frați!
O patrulă au găsit sus
Într-un coș de casă ascuns.

Apoi lângă Mureș am cantonat
Și un bal frumos am dat.
După două zile, frate,
Trenul șuiera de plecare.

Că din Cehoslovacia în țară,
Ne-au adus cu zăhărelul, din gară în gară…
Că îmbarcăm ici, că colea
Până am ajuns la Sfânta Ana.

La Târgu Mureș am plecat,
Și la tren ne-am îmbarcat.
Spre sânul țării am plecat,
Multe orașe am străbătut.

Până la locul destinat
În Brăila am debarcat.
În Chercea am cantonat,
La o școală am intrat.

Dar eu, fiind de pe aproape,
Fug în baltă, măi, frate.
După o zi m-am înapoiat
Și două palme mi-am luat.

Că unul cam slab de minte
Mă pârâse mai-nainte,
Că era supărat avan
Că n-am dus apă la cazan.

Dar ofițerul m-a iertat,
Fiindcă brânză a mâncat.
Să-ți spun ceva, măi, frate:
Brânza din multe te scoate!

După zece zile ne-au vărsat,
Că Divizia s-a desființat,
La un regiment de panduri,
În București, pe Cotroceni.

Și-am făcut armată, frate,
Trei ani și jumătate.
Și acum muncesc din greu
Să-mi fac viitorul meu.

Măi, frați, ce ați ascultat
Asta-i tot adevărat!
Este tot ce-am petrecut.
Și dacă D-voastră v-a plăcut,
Vă mulțumesc c-ați ascultat!
Iată și eu am terminat.


(scrisă dintr-un caiet vechi din 1946)


Neculai Manea (Boaba): Cuvinte peste timp

Pe parcursul anului trecut, lucrând la albumul de fotografii Mărturii ale continuității românești în Carpații de Curbură: Voineștii Covasnei în imagini și cuvinte, am primit, din surse diferite, mai multe poze din trecutul familiei Manea (Boaba) din Voinești. Acestea, în mare parte, înfățișau, ca un numitor comun, o pereche de oameni frumoși, surprinși în perioade diferite din viață: tineri, zâmbitori, înconjurați de copii, mai apoi bătrâni cu fețe blajine, în mijlocul nepoților. M-au emoționat fotografiile cu Neculai și Floarea Manea dar, mai ales, am fost impresionată de felul în care urmașii acestora îi pomeneau. Mi-ar fi plăcut să-i cunosc și să stau de vorbă cu ei. Probabil, Dumnezeu mi-a auzit dorința și, așa cum le potrivește El pe toate, Anca, strănepoata acestora, mi-a adus un ziar îngălbenit de vreme, de unde Neculai Manea ne vorbește ”peste timp”. 
Cu acordul familiei, vă invit să facem cunoștință cu Neculai Manea, într-un interviu realizat de Vasilica Ciobanu, apărut în ziarul ”Cuvântul Nou” din 6 decembrie 2004.

”Am avut o căsnicie fericită; ne-am iubit, 
ne-am înțeles bine și am muncit mult.”
spune domnul Nicolae Manea din Voinești, Covasna

-Este adevărat că sunteți cel mai în vârstă locuitor din Voinești?
-Cu un an, doi în urmă mai eram patru inși de vârsta mea, acum am rămas numai eu în tot Voineștiul. Eu sunt născut în 1911, iar soția în 1922 și suntem căsătoriți de 62 de ani. Am avut patru copii, doi băieți și două fete, dar pe băiatul cel mare l-am pierdut.
-Cu ce v-ați ocupat cel mai mult în viața dumneavoastră?
-Eu am umblat în toată țara românească pentru că am fost ceferist, macaragist, și unde era un accident, o lucrare mare, acolo eram. Am lucrat în toate fabricile, în toate combinatele de pe timpurile alea de atunci. În toată țara existau doar patru macarale din alea mari, la Brașov, Pașcani, Cluj și Timișoara, și la un accident, la o construcție de  poduri, pe noi ne chemau. Eu lucram la Depoul CFR Brașov pe macaraua aia de 80 de tone și dacă macaraua din Cluj, de exemplu, era plecată la o lucrare în țară, era solicitată macaraua din Brașov. Plecam de acasă laora două, la 3,30 aveam tren din gară și când ajungeam la Brașov aflam că macaraua putea fi plecată la Iași, atunci luam primul tren și plecam la Iași pentru că pe macaraua aia era serviciul meu și plecam după ea. Au fost și accidente mari, la Blaj, Crăciunești, unde au fost trenuri întregi dărâmate și sfărâmate, oameni morți. La Sighișoara a fost un accident foarte mare, două trenuri s-au ciocnit și au fost 36 de morți. Așa a trecut timpul- o zi eram la Brașov, alte zile plecat în țară, o zi mă interesam cum merg copiii la școală, că toți au făcut școala în Brașov, au învățat o meserie, cum era atunci. Când am ieșit la pensie, am avut 500 de lei pensie, că se plătea rău la CFR pe timpul acela.
-Soția dumneavoastră a fost angajată undeva?
-Soția mea a umblat pe toți munții ăștia de aici după zmeură, după fragi, după mure și vindea ca să facă un ban. Când eram eu plecat, ea își vedea de treburile de-acasă și căra lemne din pădure cu spinarea, așa cum făceau și copiii. În 1942 ne-am căsătorit și în 1943 m-am refugiat în Întorsura Buzăului, iar soția era gravidă și a venit și ea la mine, a luat-o pe jos prin pădure. Atunci, eu eram cioban și plecam la munte, iar soția țesea stofă și vindea. Ea n-a fost niciodată angajată, dar a țesut mult, numai pentru un om de aici, care era oier, a țesut 1000 de metri de stofă.
-Sunteți cioban din tată în fiu?
-Tata n-a fost cioban niciodată, dar mie mi-au plăcut oile, dup-aia m-am angajat în cooperație, apoi la CFR. Am fost baci în Dealul Bătrân, în Goru, cel mai înalt munte de aici, în Sfântu Gheorghe, în Turia. Când m-am căsătorit, eram cioban. 
-La Nedeie v-ați cunoscut?
-Atunci nu i se spunea Nedeie, îi spuneam Sântilie. Era o horă ciobănească și se ținea în intersecția străzilor Cuza Vodă, Strâmtă și Toamnei, sub nuc la Fița Cioacă, așa-i mai spuneam la locul acela. Veneau 40-50 de ciobani, care până atunci erau plecați în munți, și sărbătoarea de Sântilie ținea și o săptămână; femeile torceau, tricotau, povesteau și se uitau la tinerii care petreceau. Eu aveam oi, aveam lână, iar soția îmi țesea stofă și făceam negustorie și așa am cunoscut-o. Când am cerut-o de nevastă de la mama ei, că tată nu avea, n-a lăsat-o să se mărite pentru că voia să mai stea câtva timp lângă ea, dar soția a bătut din picior și a zis: ”Eu mă mărit și gata!” Ne-am luat și am trăit bine, am avut copii cuminți și au învățat bine.
-Cum a fost această căsnicie care a durat 62 de ani?
-Am avut o căsnicie frumoasă; ne-am iubit, ne-am înțeles bine și am muncit mult. Eu și soția n-am avut discuții rele în căsnicia noastră, am avut numai vorbe bune și ne-am înțeles unul pe celălalt.
-Cum au trecut anii de pensie?
-După ce am ieșit la pensie, acum am 34 de ani de pensie, am mers împreună cu soția pe munte și am cules fructe de pădure, ca să facem un ban. Primăvara mergeam la tuns de oi în tot județul și tundeam și câte 70-80 de oi pe zi. Soția a țesut mai mereu. Îmi aduc aminte că, într-o iarnă, soția a țesut baticuri din PNA pentru un țigan și a câștigat atâția bani de i-am făcut nuntă băiatului cel mare. A zis țiganul atunci ”dacă țeseți așa încă un an, vă luați și mașină!”. Am țesut și eu, nu numai soția, că nu se mai săturau musafirii din stațiune uitându-se pe geam la mine cum țeseam! Când eram la Întorsura Buzăului și a născut soția, avea războiul pus și ea n-a mai putut țese, atunci m-am băgat eu în război și așa am învățat să țes. Cu astea m-am ocupat pentru că animale, cal și căruță nu am avut, iar pământ am avut puțin, însă am pus pomi și acum avem o livadă foarte frumoasă.
-Sunteți amândoi în vârstă și puterile vă sunt slăbite. Cum vă puteți gospodări? 
-Băiatul cel mic locuiește cu familia lui aici, în curte cu noi, și face mâncare, îi dă soției să mănânce. Săptămâna asta, însă, stă cu noi fata din Agnita, pe urmă vine fata din Brașov și așa mai fac cu rândul, pentru că au casă, gospodărie, familie și nu pot sta permanent aici. De trei ani soția este bolnavă la pat, iar eu nu mai am putere și nici nu mai văd bine. Până anul trecut am mai scos-o cu căruciorul până la poartă și mai stătea de vorbă cu vecinele. Acum nu mai am putere, dar, mulțumesc lui Dumnezeu că memoria nu m-a lăsat, că și acum mai știu poezii pe care le-am învățat la școală, și în românește și în ungurește.





Vitrina cu amintiri...

Din amintirile domnului Dan Teculescu, nepotul Episcopului Justinian Teculescu

          Bujor, fiul mai mic al Episcopului Justinian, îl vizita deseori la Ismail, găsindu-l mereu plin de proiecte și activ. A fost acolo și în primăvara lui 1932, la Paști, când episcopul a slujit ca de obicei (păstrăm o carte poștală trimisă atunci logodnicei lui, viitoarea soție). Dar puțin mai târziu, starea episcopului s-a deteriorat; îngrijorat, Bujor a insistat să îl aducă la Brașov. A reușit să-l convingă abia în iulie, când a fost examinat de un specialist reputat, chirurgul Câmpeanu, cunoscut pentru diagnostice dificile. Cu regret, chirurgul a explicat tatălui meu că e vorba de o boală extrem de gravă, fără putință de tratare - și cu o estimare de viață de câteva zile.
         La trecerea la cele veșnice a bunicului, de arhiva episcopiei s-a ocupat Gheorghe Jurebiță, secretarul sau, iar obiectele personale au fost remise familiei.
         Din cei șapte copii, erau în viață atunci doar trei: Horia (la Sighișoara), Bujor (la Brașov) și Draga (la București). Printre nepoți, erau câțiva adolescenți, iar eu și fratele meu Șerban, nu eram născuți.
         Tot lungul copilăriei noastre am auzit de la tata anecdote, povești, întâmplări de tot felul din viața familiei, așa cum fusese ea când cei șapte erau copii erau la Alba Iulia. În felul acesta, fără a-l fi văzut, aveam o imagine bogată a personalității bunicului: un înalt spirit de dreptate, o credință neclintită în viitorul neamului. A luptat pentru nația romaneasca în Transilvania, până la Unire și a continuat lupta în Basarabia, trimis acolo la doar 6 ani de la revenirea acesteia la patria mama, dupa 106 ani de ocupație rusească.
         În familia noastra la Brașov, amintirea bunicului era - să zicem- concretizată și de o serie de obiecte care îi aparținuseră, frumos aranjate într-o vitrină triunghiulară, o « mobilă de colț » în salon.  Erau -cât îmi aduc aminte- cartea « Pentru neam si pentru lege, cuvântări și predici »; un ceas de buzunar, de aur, fotografii ale momentelor însemnate ale carierei (Adunarea de la Alba Iulia, decembrie 1918; ceremonia încoronării Regelui Ferdinand, 1922 ; instalarea în scaunul de la Cetatea Albă; scene din fața Senatului cu personalități ca Goga, Averescu, etc). Dar erau (asta, pe noi, copiii, ne fascina) și decorații, multe: românești (Steaua Romaniei cu grad de mare ofițer și altele), dar și franceze (să fi fost de la misiunea generalului Berthelot?) cât și o cruce cu diamante de origina rusească- care pot fi văzute în fotografiile publicate.
         ”Vitrina cu amintiri ale bunicului” a fost instalată în apartamentul părinților când căsnicia lor a început, în 1933, la parter, în casa bunicilor mei Boeriu, pe strada Iorga.
         A stat în colțul salonului, descoperită cu interes de cei care ne vizitau, pâna în 1949. Atunci, sub presiunea ”Comitetelor de încartiruire” noi, Teculeștii, ne-am mutat la etaj, la bunici. Credeam să fim lăsați în pace acolo... dar ne-am înșelat: în 1950 casa a fost naționalizată, deși legea nu îl viza pe proprietar (« fara titlu ») iar noi, cu părinții și bunicii am fost « repartizati » într-un mic apartament, pe strada Sf. Ion.  « Vitrinei cu amintiri » i s-a gasit și acolo un loc: făcea parte din lucrurile de care nu ne puteam despărți...
         Sfârșitul a venit însă după scurtă vreme: în noaptea de 15 ianuarie 1952, trezit din somn către ora 2, am văzut umblând prin camere doi agenți de Securitate, în uniformă, care scotoceau prin sertare, vărsând apoi conținutul pe jos... Ce mi s-a părut o veșnicie trebuie să fi durat vreo jumătate de oră; un glas morocănos a dictat lista obiectelor confiscate: arma de vânătoare a tatei, cartea ”Pentru neam si pentru lege”, mai multe volume din scrierile unchiului Horia Teculescu  (culegeri de folclor) și...decorațiile bunicului Justinian. Precizez că familia n-a văzut aceasta listă și nu a mai auzit niciodată ceva despre ea.
         Luat a fost și tata, pe care l-am revăzut, cu sănătatea zdruncinată, după 10 luni.  Între timp, în luna mai, toată familia - cu bunici cu tot - a fost « evacuată » cu « domiciliu obligatoriu » departe de Brașov:  a ales Covasna...  unde a locuit timp de 2 ani.
     
         Ne-au mai rămas câteva fotografii, care nu se găseau în vitrină, și pe care le-am pus la dispozitia Asociației. Din fericire, un exemplar al cărtii ”Pentru neam și pentru lege” a fost păstrat de fiica episcopului, Draga, căsătorită Iannescu, a cărei noră, avocat Florica Iannescu-Caracas, l-a adus Asociației și astfel a putut fi reeditat. 

         ”Vitrina cu amintiri” a dispărut: noi am rămas cu amintirile în suflete; cât despre decorațiile episcopului Justinian Teculescu... presupunem că și le-au împărțit securiștii. 

Dan Teculescu, 22 mai 2016

Episcopul Justinian Teculescu, făcându-l pe Nicolae Iorga să zâmbească, la ieșirea din Senat

În fotografie, de la dreapta la stânga: Mareșalul Averescu, Episcopul Justinian Teculescu,
Patriarhul Miron Cristea, poetul Octavian Goga, Mitropolitul Visarion Puiu



Despre fiul Voineștilor, Episcopul Justinian Teculescu mai puteți citi și aici: