Pe parcursul atâtor drumuri printre străini, animozităţile cu păstorii din alte colţuri ale spaţiului românesc erau şi ele, desigur, prezente. „Ciobanul ungurean” (numit uneori – tot de la stâpânire – „austrian”) era duşmănit de ceilalţi doi pentru oi, câini, cai şi câte şi mai câte[1]: aşa s-a născut Mioriţa, pe lungile drumuri ale transhumanţei!
„Miorița a creat-o un cioban cu suflet de poet pe teritoriul unde contactul între oierii ardeleni și moldoveni a fost mai viu. Aș fixa acest ținut între râurile Olt și Siret, căci aici a fost o circulație intensă între păstorii moldoveni și ardeleni.”[2] Și, mai mult decât atât, notează Ștefan Meteș: „Pentru a fixa mai aproape ținutul de naștere al Mioriței, păstrarea și răspândirea acestei balade, citez un pasagiu dintr-un articol al dlui Gheorghe Maior, preot și profesor în Sibiu, în ziarul Telegraful român (1922, nr. 26-7, de Paști, 3/16 aprilie, Sibiu), despre care dl Iorga zice că e „de cea mai mare importanță”: „Fabula Mioriței e poporală, toate elementele ei o dovedesc; locul unde s-a petrecut sunt munții din jurul Oituzului. Ungureanul e mocan din Treiscaune, cel care, ca și cei de pe Țara Bârsei au oi bârsane. Acolo știu această poezie bâtrâni albiți de zile și cari nu știu o boabă să cetească. Poftiți la acești bătrâni să v-o cânte curgându-le șiroaie de lacrimi pe obraz, cum mi s-a dat ocazie să văd în Covasna, în 1914 vara. Și melodia e a ținutului, fiindcă în Ardeal, fiecare ținut își are caracteristica sa în muzică; jalea tăcută, înfundată, pe care să nu ți-o știe toată lumea, a celor de pe Țara Bârsei și din Treiscaune, nu e aceeași cu a olteanului, care strigă sfâșietor, sau cu a târnăveanului, care și-o exprimă mai primitiv, nici cu a mărgineanului mai liber, sub ochii căruia tresaltă priveliștea întregului Ardeal, nici cu a veșnic revoltaților de pe Secașe, ori cu sfredelitoarea jale, ce te împintenează la joc, a celor de pe Mureș ori cu cea răsunătoare și horitoare a moților.” (...) Așa ne apare viața zbuciumată a oierilor ardeleni în cântecul poporului.”[3] Și avem dovada că autorul textului, Gheorghe Maior, a vizitat Covasna în 1914!
O variantă covăsneană a Mioriței, AICI!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu