Sursa foto: Silviu Măcrineanu
Având de generaţii stânele în munţi, mocanii erau adevăraţii stâpâni ai Carpaţilor: „numai ciobanii din Voineşti îţi pot fi călăuză prin toate cărările tăinuite ale Carpaţilor”.[1] Oierii – din diferite zone – au făcut Carpaţii atât de permeabili culturii şi civilizaţiei româneşti, asigurând unitatea românismului într-o vreme cu graniţe politice ferme. Dar, pe lângă aceste valenţe culturale, ciobanii au servit şi în scopuri punctuale – cele de călăuze pentru armată, de exemplu.
Silviu Măcrineanu, nepot de cioban voineștean, rememorează asemenea aspecte-întâmplări în care protagonist era bunicul domniei sale, din familia Guiu. Textul este preluat de pe blogul Macri's Blog.
Bunicul era deci covăsnean, dintr-un neam de oieri cu tradiţie de multe generaţii în urmă, ocupându-se împreună cu fratele său Gheorghe şi cu străbunicul de turma de oi a familiei, destul de numeroasă, pe care o duceau în transhumanţă milenară, de ajungeau până în Balta Brăilei şi în Dobrogea cea recuperată de la turci. Trecerile repetate în Regat ale oierilor din Ardealul ocupat de unguri au stârnit interesul autorităţilor române, astfel că la un moment dat aceştia au fost transformaţi în agenţi benevoli ai serviciilor secrete de dincoace de Carpaţi.
- Ţineţi minte unde vedeţi tunuri, mitraliere sau trupe ungureşti şi încercaţi să le număraţi, le spuneau ofiţerii români oierilor. Povestiţi-ne tot ce aţi văzut de-a lungul călatoriei, chiar dacă vouă nu vi se pare important. Iar când plecaţi luaţi cărţile astea şi ziarele şi împărţiţi-le oamenilor, să citească şi să ştie că nu i-am abandonat!
Pentru un flăcăiandru ca bunicul toate astea păreau o glumă şi se achita cu entuziasm de noile îndatoriri. Cine ştie câte din sutele de Scripturi şi cărţi ale lui Eminescu şi Creangă, pe care românii ardeleni buchiseau ca să înveţe a citi şi scrie în limba natală, au călătorit în samarele măgarilor săi?
Totul până când într-o primăvară, pe când bunicul era cu oile la o stână din munte, aproape de Covasna, pe la miezul nopții în casa părintească au năvălit cenderii, jandarmii maghiari cu până la pălărie, spaima localităților cu populație românească.
-Unde este Guiu Ion?, a întrebat sergentul lor, bătând cu patul puștii în podea.
-Nu este acasă, domnule dragă, a răspuns străbunicul meu, Niță Guiu, în timp ce străbunica Parascheva se făcea mică sub plapumă. Este plecat cu oile la păscut, la câmpie.
-A plecat deja la câmpie? Asa devreme? Bineeee, când se întoarce să vină imediat la postul de jandarmi, dar imediat – ai auzit moșule?
Și jandarmii au plecat furioși, în căutarea altor victime.
Bunicul a așteptat un ceas-două, ca să fie sigur că nu se mai întorc, apoi i-a spus celuilalt fiu, lui Gheorghe:
-Te duci la stână la Ionică și îi spui că acasă nu mai are ce căuta, până când nu i-om da noi veste, că l-au dibuit ungurii ce face. Să rupă 100 de oi din turmă și să plece cu ele în Regat. Să-i dai și banii ăștia, iar maică-ta i-a pregătit de mâncare pentru drum. Să caute să-și facă un rost acolo, dar nu prea departe de munte. Și să ne dea de știre despre locul ăla unde s-o opri, ca să știm unde l-om găși când o fi nevoie. Iar tu rămâi la stana în locul lui și fii cu ochii pe ciobani, să-și facă treaba cum trebuie!
Continuarea, aici: https://macrineanu.ro/2010/04/23/amintiri-din-copilaria-meaepisodul-8-despre-cum-pot-rusii-sa-te-omoare-chiar-si-cu-limba/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu