ISTORIA CA O POVESTE

 

Încredințată sunt că pentru fiecare dintre noi aceia care îndrăgim istoria, istoria este o dragoste timpurie, una în copilărie dobândită. Și nu multă arheologie trebuie să facem pentru a descoperi rădăcinile cele mai de jos ale acestei iubiri: primele povești auzite ori citite despre Ștefan, Mihai sau Heracle. Da, poveștile ne-au strecurat în suflet această pasiune, ele ne-au fost primii dascăli de istorie! Cu plăcere îmi trec degetele peste cărțile copilăriei mele, uneori citesc vreo povestioară... Povestirile istorice ale lui Dumitru Almaș, Legendele Olimpului scrise de Alexandru Mitru ori Povestirile eroice ale lui Eusebiu Camilar – ce prieteni minunați, ce copilărie frumoasă!

Mergând pe acest drum, bătătorit demult, am încercat și noi să spunem copiilor istoria ca pe o poveste. Și nu numai copiilor, pentru că și oamenii mari sunt așteptați să se lase purtați în trecut de poveștile noastre. În trei ani consecutivi – din 2018 încoace, am scris câte o cărticică. Am imaginat aceste trei povești (titlul fiecăreia începe chiar cu acest cuvânt) ca pe o trilogie. Am început cu odiseea lui Iliuță – ciobanul trăitor acum vreo 150 de ani în Poveste din Voineștii Covasnei (Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2018), am continuat cu Zinnas –  războinicul de acum vreo 2000 de ani, din Poveste despre noi, dacii din curbura Carpaților (Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2019) și, tot la fel, regresând cronologic, am încheiat cu o poveste mai de demult, cu mult mai mulți ani în urmă, RazaSoareluiRăsare fiind protagonista în Povestea comorii voineștenilor. 

 

Eroii scriiturii acesteia în trei povești sunt diferiți, trăiesc în epoci deosebite, dar sunt viguros legați între ei prin faptul că închipuie, fiecare, același personaj comun: strămoșul nostru, al celor din zona Covasnei – mai precis din Voinești. Așadar toponimia leagă pe aceștia despre care am povestit și, desigur, codul moral pe care ei îl clamează. 

Dacă tot am pomenit despre „codul moral” al eroilor noștri de poveste, vom prezenta o primă aserțiune ce pune egal între poveștile noastre și istorie. La vechii greci, se știe, istoria era citită în amfiteatre, în piețe, ca o poveste. Rolul informativ era pal, fără de cu mare nădejde de a fi atins, cel formativ era ținta. Oamenii simpli nu rețineau date, nu rețineau desfășurări de evenimente, pentru că nu aveau nici putință, nici interes. În schimb, vârtos, li se cerea și, desigur, în bună măsură dobândeau lecții de moralitate, lecții de comportare socială. Anticii Eladei căutau să știe despre faptele altor popoare pentru a se compara pe ei cu ele și, astfel, pentru a-și defini propriile valori, propria experiență: își căutau identitatea în alteritate. Literații lor le povesteau că Dromihete era cumpătat cu bucatele ori că Burebista a tăiat viile, tocmai ca să le dea lecții de bună purtare și nu pentru că acelea ar fi fost neapărat fapte istorice. Așadar istoricii recurgeau la anumite construcții livrești pentru a insufla celor ce-i ascultau caractere morale nobile. Asta am urmărit și noi, pentru copiii noștri cititori, pe tot parcursul acestor povești. Așa și încheiem trilogia: în ultima poveste, ce este despre o presupusă și mult și în van căutată comoară la Cetatea Zânelor din apropierea Covasnei, zicem explicit că „Și tot așa caută unii – din vremile acelea și pân-acuma, prin locurile noastre, bezmetic, scormonind în pământ, comori de aur. Citesc pietre vechi ori slove bătrâne. Umblă cu boscoane, ba și cu nu știu ce scule. Pândesc noaptea focuri pe dealuri ori ziua capete de curcubeu și acolo sapă mai abitir. Ră-tă-ci-re! ... 

De mare trebuință este să ne dăm toți seama lămurit că putem avea cu adevărat o singură comoară: pe cea din suflet, pe aceea care ne face să fim harmici, să fim cu cinste bună, să ne venim unii altora în ajutor, să fim cu îngăduială și cu gând curat. 

Să ne iubim unii pe alții, asta-i comoara noastră, a voineștenilor, alta nu cunoaștem!”

În continuare, vom parcurge expeditiv cele trei povești pentru a vedea, în fiecare, cam despre ce fapte istorice obiective poate dobândi învățătură un copil citindu-le.

Evenimentele din Poveste din Voineștii Covasnei sunt centrate pe tema păstoritului, acea veche realitate istorică românească cu deosebit rol în schimburile economice pe de o parte, dar și cu mare câștig în difuzarea ideilor de unitate națională, în crearea unui caracter omogen al limbii române, pe de alta. Acțiunea se petrece în a doua jumătate a secolului XIX, așadar în secolul de maxim avânt al transhumanței. În deschidere copiii află că o turmă mare de oi, de vreo 600, cu ciobani, câini și măgari „..... merg, merg de săptămâni. De vreo șase. Aproape că de la Mare vin, de la Marea cea mare. Au vărat în Dobrogea. Către sfârșitul lui Răpciune au trecut Dunărea prin Vadul Oii, au străbătut Bărăganul și acum lasă Buzăul în urmă privind înspre munți, să răzbată către Întorsura Buzăului, spre Covasna.” Aceasta este una dintre rutele preferate ale mocanilor voineșteni, despre care am scris în Mocanii voineșteni, străjeri ai românismului în arcul carpatic transilvan, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2016.  Povestea, ca să fie poveste, e împresurată cu întâmplări felurite: ba că turma e prinsă de o zăpadă apocaliptică, ba că e atacată de lupi, ba (altădată) cu un berbec dă de-a berbeleacul un urs mai firav ce venise la cioporul de cârlani – toate acestea sunt povești, unele adevărate însă, ce timp de mii de ani li s-au întâmplat ciobanilor noștri.

Când ciobanii trec granița austriacă, printr-o alegorie am subliniat că acea tăiere a spațiului locuit de români a fost una aberantă, criminală: „..... bariera (era) meșterită dintr-un brad doborât din pădure. Era odată frumos, verde, înalt. Acum scârțâie când e ridicat sau coborât, scârțâie ca un batrân urâcios, ce se plânge din te miri ce...” și mai apoi „Oamenii și animalele trec pe langă stâlpul barierei ridicat. Parcă de spânzurătoare e stâlpul!”

Cum bine se știe și cum ziceam și noi supra, ciobanii transhumanți au fost mereu mesageri ai românismului. Și cei din poveste cară pe măgarii lor desagi doldora de cărți, trec vămile vremelnice cu ele pentru ca lumina lor să ajungă la cât mai mulți dintre ai noștri: „Cel mai tare, inima a bătut în copil: nu știa de ce, dar mereu la vamă și când întâlneau cătane ori poteră, știa că nu are voie să răsfoiască acele cărți din desagi. Nu a priceput de ce anume, dar știa sigur că vor rămâne sigur fără ele dacă sunt descoperite. ˂Mare putere trebuie să aibă slovele astea, de trebuiesc ascunse!˃” Și, da, slovele acelea au avut mare putere, au făcut România Mare!

Mai încolo, în poveste, cititorii sunt purtați în Evul Mediu, pe vremea lui Mihai Voievod, ale cărui lupte cu turcii sunt reconstituite în jocul „de-a buzduganele” de Iliuță și prietenii săi: „Se-ncinge lupta: proiectile de pământ și săgeți zboară prin aer, buzduganele ghiaurilor parează săbiile păgânilor. Ilie are două, ca Dan Buzdugan. Chiar dacă nu-s ghintuite și cu țepi ca ale lui, chiar dacă-s din lemn de salcie, ca să fie ușoare și să nu lovească tare, își fac treaba ca cele din poveste. Ajunge față în față cu Matei. Dintr-o scurtătură de priviri se-nțeleg: Dan Buzdugan și Ali Pașa aruncă armele la pământ și se iau la trântă – iese cu mai puține vânătăi așa.” Joaca aceasta de-a războiul nu din întâmplare se poartă la ruinele antice ale Cetății Zânelor – se subliniază și aici aspectul continuității românești în aceste locuri.

Aflăm și despre altă realitate istorică: școala sub auspiciile bisericii. Un preot tânăr, școlit la Sibiu – era pe atunci vremea ziditorului de ortodoxie Alexandru Șaguna – îi învață pe copii carte chiar în biserică, de toamna până primăvara. El, înverșunat, le spune sătenilor din Voineștii Covasnei despre însemnătatea învățăturii „˂..... Dacă noi, românii, nu știm a scrie, cine să ne scrie cărțile, cine să le citească, cine să vorbească pentru noi, cum să fim noi români?! Puterea noastră stă în mintea fiecărui copil de-al nostru care va învăța carte. Ca să fii liber, trebuie să știi ce spun cărțile, trebuie să știi mai multe decât poți vedea, trebuie să știi ce știu alți oameni, din toată lumea. Mereu cuvântul scris are putere mare! El dă oamenilor cunoașterea, îi învață ce e drept!˃” Și așa începe Ilie și copiii din sat să deslușească slovele dintr-un Legendariu pentru clasele întâi primare cu preotul ca învățător.

O prezența importantă, de secole, în viața ciobanilor români fie din Marginimea Sibiului, fie din Șugagul Albei, fie din Novacii Gorjului, fie din Țara Bârsei și, desigur, a mocanilor din Covasna, au fost sărbătoririle pastorale, nedeile. Celei de la Voinești i se spune Sântilie pentru că atunci se ține. Am scris despre ea în Sântilia: străvechi obicei pastoral românesc, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2014. Și în poveste este descrisă, pe înțelesul celor mici: „Și ce frumos era: se întâlneau cu rudele din satele din jur, chiar cu unele de peste munți, din Vrancea; se încingeau jocuri de sărea praful și vuiau locurile de cântece; se luau flăcăii la trântă ori se întreceau la ridicat pietre ce numai cu căruța puteau fi aduse acolo; se făgăduiau dragostele între tineri; se puneau la cale nunțile. Era și târg: veneau români cu caș și brânză, cu lână, cu felurite unelte din lemn. Veneau și sașii cu fierătanii și pălării. Veneau de dincolo de munți cu țesături și mirodenii. Era singura dată în an când copiii mâncau zaharicale – mare sărbătoare era!” Cu ocazia prezentării acestei sărbători, copiii sunt introduși în lumea folclorului, a dansului popular românesc, cu „strigăturile” lui meșteșugite:

„Joacă mândruţa mea bine,

Şi mă-nvaţă şi pe mine,

Că de când eu am plecat,

Am uitat şi de jucat,

Am jucat doar lângă stână,

Când făceam brânza cea bună.

Am jucat doar cu măciuca,

Lângă oi doar cu tătuca.”

Povestea lui Ilie se încheie aratându-l că pleacă peste munți să se înroleze în Armata Română, așa cum mulți transilvăneni au făcut-o la vremea Războiului de Independență: „De vreo patru (ani) îl tot căutau cătanele să-l ia la oastea crăiască. Știa că unii feciori din sat au ajuns prin Galiția, alții prin Tirol, alții prin Voivodina: aiurea, împrăștiați prin lumea mare. Și-a zis că el NU! ..... ˂..... eu mă duc la armată dincolo! Trec munții și Dunărea și merg să mă bat cu turcul!˃”

În Poveste despre noi, dacii din curbura Carpaților regăsim lumea străbunilor noștri daci, așa cum putem să o reconstituim din izvoarele literare și arheologice și așa cum putem să ne-o închipuim. Evenimentele narate sunt datate cronologic începând cu vreo două decenii după anul 44 a. Chr.: „De mai bine de 20 de ani, tribul cotensilor era sub cârma basileului Cotys, fiul lui Rexos – Rexos, cel ce fusese odată căpetenie a marelui Byrebista.” Am închipuit cetatea de la Covasna ca având numele nelocalizatei Ramidava și i-am atribuit rol de reședință a tribului cotensilor, care cu siguranță a viețuit și prin părțile noastre. Copiii pot vedea în carte imaginea desenată a davei de lângă Covasna, așa cum a fost ea reconstiruită de arheologi.

Poveste fiind, am legat toponimia dacă de cea contemporană nouă: „Când am zis despre tribul dacic al cotensilor ori despre râul Cotensa, la covăsneni - Covasna m-am gândit. La fel, Ramidava din poveste este pentru mine Cetatea Zânelor – poate „zâne” le spunea acel Zinnas fetelor lui ce culegeau odată brândușe pe sub zidurile davei. Și, mai mult, acel sătuc al voinicilor dăruiți de basileu cu pământuri acolo, Voiniceștiul – Voinești am vrut să fie.”

Personajele au nume dace atestate, eventual unele variante ale lor mai rar întâlnite în literatură și epigrafie: pe lângă basileiii deja pomeniți supra, apar Zinnas și aleasa lui Rentis, marele Deicaneu, un oștean bătrân ce se pricepe la medicină Derzis, alți oșteni ca Mucapor, Tizis, Rigos, ciobanul Comozoi. Până și calul eroului principal are un nume simbolic: Carpis, la fel și dulăii cei corbi: Mozoc, Baldâr, Ghiulăşăl, Dulan, Zagon, Faidoş, Ţambor și haitele cele harnice: Guda, Criţa, Dolca.

Regăsim în povestea despre viața lui Zinnas multe dintre cunoscutele episoade ce ne-au fost înfățișate de învățații greci și latini. Așa cum spuneau mulți, și Ovidius, tomitanul, printre ei, dacii sunt descriși ca fiind un neam războinic feroce, neînfricat: „˂- Cei ce îndrăznesc a ne sta în față pe câmp de bătălie trebuie să se căiască de asta încă înainte de a ne arunca în ei! Cu toții avem barbă și plete, cu toții avem tatuaj pe brațe, șirag din colți de urs după gât și luptăm cu toții sub uruitul groaznic al lupului cu trup de balaur – tatăl moșilor-moșilor noștri. Luptătorii noștri bat întărâtat cu sica în scut ca să facă să-nghețe sângele în vinele pizmașilor și când pornesc iureșul, o fac chiuind și hohotind, urlând sălbatic, de dragul încăierării – nu degeaba latinii zic neamului nostru „Getarum fera gens”. Noi suntem mai crunți decât moartea, că știm s-o purtăm de frâu, ca pe un armăsar: trebuie să îngenuncheze înaintea noastră și musai să meargă încotro o slobozim noi! Pe noi nu ne înspăimântează moartea, noi suntem nemuritori!˃” La fel, repovestim cum Orole și-a pedepsit războinicii „..... să facă ei serviciile pe care mamele, nevestele și copilele lor le făceau înainte, iar femeilor le-a poruncit să stea numai de taifas .....” și cum, de groza acestei înjosiri, mai apoi „dușmanii au fost spulberați cu sârg nemaivăzut și rușinea spălată.....”. Tot din lumea aceasta a scrierilor am prezentat, la fel ca anticii, stratageme de război, șiretlicuri militare. Bunăoară cum dacii, asediați în cetatea lor, sperie pe romani cu niște cadavre închipuit infectate cu ciumă, ori cum, mai în trecut „..... fugăriți de albine, bravii soldați macedoneni (ai lui Lisimach) au lăsat în urmă și arme și scuturi și mândrie și Helisul în stăpânirea lui Dromihet cel înțelept.” Dacii din poveste trec Istrul cum o făceau în realitate: „Iarna, romanii apărau granița de apă a imperiului cu cerbicie – știau bine că pe gheață vin puhoaiele de războinici daci – trecuse și Zinnas cu ortacii lui, și nu o dată. Cohortele și auxiliile supravegheau fluviul înghețat zi și noapte și țineau trupă multă pe lungul lui atâta timp cât cele două maluri erau legate.”

 

Copiii află elemente de istorie militară și anume despre înzestrarea și pregătirea armatei la geto-daci: „La capătul acestei învățături, fiecare avea câte o sica – și au învățat cum să taie, cum să înjunghie, cum să lovească cu ea. Au învățat că ascuțimea curbă a sabiei trebuie să ajungă în măruntaie, dar e bine și să taie tendoanele picioarelor la cai. ..... Au exersat trasul cu arcul de pe loc și din galopul calului și au învățat cum să facă laolaltă scuturile carapace, ca să oprească ploaia săgeților aruncate către ei. Au învârtit deasupra capului toporul și ghioaga ghintuită și au văzut cum crapă coiful sub ele, dacă îl lovești pieziș. Puteau de acum că arunce sulița drept în păpușa de lână, la mai mult de dublul distanței a cât izbuteau la început. Și câte o custură mai avea fiecare, ascunsă la brâu, în teacă de piele de căprioară – asta era ultima apărare a unui războinic.” Ultimele cuvinte sunt, desigur, o aluzie la soarta martirului rege Decebal. Și despre metalurgia antică am povestit: „Și au văzut tinerii lupi cum minereul e topit de se scurge fierul din el, cum fierul e încins apoi până devine moale ca zloata din bălți, cum e bătut până ce prinde formă, cum e cufundat în ulei să capete tărie, cum primește mâner să poată fi mânuit, cum e aranjat la ascuțiș să știe să caute degrabă sânge. 

Apoi și-au făcut fiecare arme. Au dat la foale, au dat cu baroasele pe nicovale, au cioplit, au ascuțit, au muncit zile întregi... Au învățat cum să facă din foaia de tablă coif ...”

 

Despre viața spirituală a strămoșilor noștri aflăm multe cu prilejul întâlnirii de la sacrul Kogaionon, de echinox, unde „Cu toții veneau să înalțe fruntea către soare pentru Zeu și să țină sfat.” Aici e descris Deicaneu, un personaj cu totul hipnotic. 

Copiii fac cunoștință și cu inventarul unei gospodării de oameni înstăriți din Dacia: „Aveau car, căruță și sanie, plug și grapă, teasc, râșniță de grăunțe și ciur, război de țesut, meliță și vârtelniță, bardă, ghilău, burghiu, ciocan și clești, sapă, seceră, coasă și furcă, scări, coșărci și funii, ciubare, putini, oale și ulcele – de toate.” Sau, mai înainte, află despre tehnica de construcție a unei case din zona submontană.

 

Povestea se încheie cu o scenă comună în lumea satului românesc: seara, în șezătoare, dacii spun povești.

În a treia carte, Povestea comorii voineștenilor, coborâm cronologic adânc, la facerea lumii, când cosmosul altcumva arăta. Aici elementele istorice sunt mai mult unele fantastice, nu atât de obiective ca cele din primele două povești, dar tot despre istorie este vorba. Povestea este centrată acum, nu ca în primele două, pe firul vieții unui persoanj principal, ci ca să explice mitul despre comoara ce s-ar afla ascunsă între ruinele Cetății Zânelor. Oricum, de observat că cel mai important element de istorie locală – cetatea dacică, revine în discuție și aici.

În epoca aceea, pe lângă oameni viețuiesc persoanje din poveștile populare românești: „….. zmeii, căpcăunii, zânele, strigoii, ielele, vrăjitorii, uriașii, magii, balaurii.....”. Citim aici o poveste ce face parte din folclorul nostru: un moroi prefăcut în flăcău o pețește pe RazaSoareluiRăsare și pleacă cu ea; pe drum se transformă într-un câine negru, dar fata, inimoasă, reușește să-l răpună: „Și atunci, cu spaimă, mireasa a văzut lămurit între dinții cei frumoși, albi ai mirelui câteva fire roșii de lână, aidoma cu cele din care țesuse ea, cândva, traista!!! Și atunci, cu o putere cum nu de multe ori ai în viață, RazaSoareluiRăsare a împlântat zdravăn custura în burta necuratului și nemaiuitându-se înapoi, a rupt-o la fugă de întrecea gândul. Numai a mai auzit câteva chelăituri urâte în spate, dar nu a privit în urmă până când a ajuns acasă. Sigur pețitorul ei, cel cu banii de aur, cu zâmbetul larg și cu mațele pe-afară, era un strigoi de cei ce sperie oamenii ca să-i înceluiască și să-i facă să-și piardă capul. Dacă au pe cine!”

Încercăm în această poveste să oferim o explicație dracon-ului dacic și anume că demult, în acele vremuri imemoriale, lupii au ajutat pe oameni în lupta lor cu (N.B.) Avarcrai, tiranul din stepă: „Celor buni, mai spun poveștile vechi, li s-au alăturat și lupii. Lupii cei cenușii, din păduri. Se zice că de atunci oamenii locurilor acestora unde a fost poiana pe care s-a făcut cetatea au ținut minte frăția lupilor și i-au cinstit peste ani, punându-i de steag cu care să meargă la luptă.” La fel, în amintirea unui șarpe care, sacrificându-se, a ferit-o de la moarte pe eroina principală, dracon-ul are trup de șarpe: „Cum lupilor oamenii locurilor noastre le-au cinstit faptele din timpul acelor bătălii și șarpelui i-au făcut loc în steagul lor de luptă: cap de lup și trup de șarpe – urlă ca lupul, unduie ca șarpele, îmbărbătează ca vorbele fetei noastre din poveste. Multă vreme așa drapel am avut noi, pe aici, prin Curbura Carpaților.” Evident că acestea sunt explicații fantasmagorice, dar fantasmagoric era întreg bestiarul adoptat de geto-daci.

După cum s-a văzut, pe parcursul expunerii noastre, de multe ori am recurs la imagini din cărțile noastre de povești: multe personaje, multe locuri, multe situații din trecutul istoric ne-au rămas definitorii multora dintre noi acelea pe care le-am văzut în cărțile copilăriei; cititorii noștri sunt invitați să-și închipuie trecutul prin ochii artistei Alexandrina Elena Cășunean-Vlad, colaboratoarea noastră, care a ilustrat aceste povești.

Poveștile sunt spuse cu un grai arhaizat, pentru a introduce cititorii în epocile despre care se face vorbire. Pe scară largă sunt folosite arhaisme, regionalisme sau construcții lexicale deosebite de vorbirea comtemporană.

Încheiem aici expunerea de motive pentru care credem că aceste trei povești ale noastre au misia de a sădi în sufletul tinerilor cititori dragostea pentru trecutul istoric al neamului românesc, iar cititorilor de mult truditori pe tărâmul muzei Clio le vor constitui o lectură reconfortantă. Avem încredințarea că cel mai bine cărțile însele pot vorbi despre ele, așadar vă invităm să le citiți!