V-ați gândit vreodată la problema iluminatului la o stână din munte? E
una de o importanţă nebănuită pentru mulţi. Nu numai pentru veghe trebuie să se
facă lumină, ci şi pentru lucru. În afară de astre, lumină mai dau: lumânările
de ceară sau seu de oaie, opaiţele cu ulei sau răşină de brad, felinarele cu
petrol şi feştilă, torţele, focul din faţa stânii şi, mai către zilele noastre,
lanternele de tot felul, eventual un bec pus la vreo baterie de maşină.
Cremenea şi amnarul – în trecut, chibriturile şi bricheta – azi, ajută şi ele
ciobanul să lupte cu smoala nopţii.
Focul, torţele erau de multe ori singurele arme ale ciobanului în luptă
cu prădătorul suprem – ursul. Ne povestește nea Ghiță Cojocaru: „Într-o noapte,
tot la Hârboca eram, a venit ursul. Aveam câini buni, care simţeau. Au ieşit
ciobanii cu câinii, n-a reuşit să intre ursul între oi. La vreo 200 de metri
erau cârlanii, cu un nepot de-al lui tata. Am strigat la el, „Ioane, ai grijă
că vine ursul!”, peste câteva minute auzim câinii acolo. Sărise ursul între cârlani,
venea la ăştia, ştia că-s graşi. S-a repezit la batalul lui Băliguş, i-a pus
gheara în spate, dar l-a scăpat. Aveam un batal cu cioică pe gât. Ăsta, cu
douăzeci de miei după el, a fugit. Ursul, după ei. Dădea cu laba în miei, care
murea, care scăpa. Batalul a venit roată, înapoi la cârd, la foc. Nu s-a mai
mişcat de lângă foc. Dimineaţa am găsit mieii, care viu, care mort… De atunci,
batalul cu cioică numai lângă foc se culca, degeaba îl zgoneau.”
Aşa-i că nu-i greu să ne închipuim diferenţa traiului în localităţile, în ogrăzile, în casele luminate electric şi groaza întunericului prin care tu nu vezi, dar lupul ori ursul te vede? Încă o mărturie, de la Florea Cojan (am găsit-o în cartea lui Toth Arpad, Întâlnirile omului cu ursul): „1975, Piliş. Eram cu Titi Urzică şi cu Enea Ion, poreclit Ucă. Umbla ursul tare la oi şi trebuia să facem pază noaptea. Era lună. Ursul venea foarte încet la stână. Se ascundea după cioate sau după fagi cu umbră şi sub vânt să simtă el câinii şi ciobanii. Aveam felinare. Nu aveam lanterne atunci. Când a venit să se repeadă la coşar, i-am ieşit în faţă. Am dat drumul la câini, pentru că erau legaţi. L-am băgat în pădure, la 200-300 de metri. S-a băgat pe pârâu devale. La vreo 50 de metri, pârâul a fost plin cu lemne, nu a mai putut să meargă. Noi... după el! Câinii l-au îngrămădit şi s-a întors la noi. S-a repezit, ne-a dărâmat. Era pârâul îngust. Ne-a spart felinarul. Numai a doua zi am găsit căciulile.”[1]
Şi încă una, din amintirile lui nea Țică Lazăr: „Umbla ursul... Făceam focuri,
ne băgam în pădure cu oile. Făceam câte două-trei focuri, că umbla ursu-n
prostie. Şi făceam tăciuni – lemne lungi de juma’ de metru, băgate tot câte
puţin în foc. Când venea ursul, cu tăciunele după el, că lanternă-ioc. Vânturai
tăciunele şi se mai stingea, fugeai înapoi la foc, luai altul... Ascuţeam
tăciunele la capăt, să fie îndemânatic. Acuma au lanterne de vezi până la un
km.”
Iată un felinar ciobănesc (se vede cât de „întărit” este) – de la stâna
lui nea Țică Lazăr, de la Comandău şi o „cioică” – un clopot cum avea la gât
berbecul ce se adăpostea lângă foc, din povestirea lui Ghiţă Cojocaru:
[1] Á. Tóth, Întâlnirile
omului cu ursul, 2014, p. 66, informator Florea Cojan, 55 ani, cioban şi
vânător, din Covasna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu