CÂINELE CIOBĂNESC ROMÂNESC: O ABORDARE PLURIVALENTĂ VĂZUTĂ DINSPRE VOINEŞTII COVASNEI

   Prezentam în octombrie, anul trecut, la Sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizaţie” ţinută la Izvorul Mureşului, comunicarea cu titlul “Bâta ciobănească – strajă, ajutor şi artă,la ciobanii din Voineştii Covasnei” (dacă doriți să citiți articolul, dați click pe titlu) 

Şi spuneam, la partea ei de sfârşit, că o să urmeze una pe acelaşi fir: despre câinii de la stână. Iată că acum facem acel pas anunţat şi încă un anunţ: aceste două prezentări vor constitui capitole din viitoarea noastră carte despre mocanii voineşteni, o carte ce se va scrie în timp, cu treabă bună.

   România se clasează între primele cinci ţări din Europa în ceea ce priveşte numărul de ovine – după unele surse chiar pe locul trei. Să ţinem cont că, în cea mare parte, la noi, oile se cresc liber, în natură, deci în contact cu potenţialii prădători. În ceea ce priveşte numărul carnivorelor mari, la nivel continental, ţara noastră ocupă locul întâi: 30% dintre lupii şi 40% dintre urşii europeni trăiesc la noi. Exisă şi o populaţie de râşi, iar mai nou, şacalii îşi fac simţită prezenţa în sudul ţării. Nici răufăcătorii cu două picioare nu trebuie excluşi din această enumerare. Aşadar efective mari de oi şi de prădători laolaltă: este evident că „un antidot” trebuie să existe; el a fost creat demult, din strictă şi imediată necesitate: Ciobănescul Românesc – tovarăşul de nădejde al păstorilor români de-a lungul veacurilor, crescut încă şi acum tot pentru această muncă grea.

   Între emoţional şi practic, între ce a fost şi ce este, câinele de la stână poate fi privit sub multe unghiuri: utilitar, etologic, economic, chinologic, ecologic, artistic, etnografic, afectiv. Vom face această pluri-incursiune, vizând lucrurile la nivelul lor naţional şi detaliind cu venire spre nivel local – cel asociat universului ciobanilor din Voineşti, Covasna. Materialele imagistice prezentate infra vor fi exclusiv din localitatea noastră; vom folosi îndeosebi unele peste care timpul şi-a pus deja amprenta lui specială, acaparantă...

   În funcţie de utilitate, la stână, sunt două categorii mari de câini: cei de pază şi cei de mânat oile. Ca aspect se deosebesc clar: cei de pază sunt mari, puternici; cei de mânat dimpotrivă.

   * Ciobăneştilor mari li se spune – dulău, zăvod, zăblău, cânalău, căpău, mozoc. Foto 1 (sursa Tudor Papuc):

   * Celor mici li se spune – de întors, de mânat sau de întrunat oile, de îndărăt, tornac, boldei, pugleu. Foto 2 (sursa Ionuţ Şerban):

   Subtil de detectat este aspectul etologic: ce instinct îi determină pe aceşti câini să fie utili stânei, fiecare în felul lor? De vreo 15.000 de ani omul a domesticit câinele, iar odată cu domesticirea oii – acum vreo 8.000 de ani – putem spune că există „Câine ciobănesc”. În tot acest timp, două instincte lupeşti vitale – protejarea semenilor, respectiv vânătoarea – au fost dibaci dirijate de cioban, formând cele două grupe de câini.

   La cei de pază ciobanul a menţinut instinctul de protejare a semenilor şi a teritoriului; de aceea aceştia apără turma, stâna şi proximitatea ei, pe cioban şi avutul său. Ei iubesc oile, le protejează; de multe ori, dacă nu le flanchează, îi vedem amestecaţi printre ele. Sunt câini de nădejde, curajoşi, mândri, dominanţi sau blânzi după situaţie, sunt câini de echipă.

   În schimb la cei mici, de întors, vorbeşte instinctul de vânătoare, de căutare într-o turmă a ceva de vânat. De aceea ei dau roată turmei, o agită, o întorc de pe o parte pe alta, hăituind-o. Ei urăsc oile, le latră, le muşcă, nu se amestecă cu ele. Nu se amestecă nici cu dulăii, au altă misiune, alt statut, alt loc la stână.

   * În sfârşit, vorbind de rostul ciobănescului, trebuie să spunem că acesta a fost din totdeauna folosit, cu succes, pentru paza gospodăriei, ca şi câine de curte adică. Foto 3, 1953 (sursa Şerban Teculescu): 

   * Fiind un câine voarte versatil, ciobănescul este folosit şi la vânătoare – de mistreţ sau urs, îndeosebi – pentru că este un câine tenace, isteţ, ascultător. Foto 4 (sursa Ion Lazăr):

   Câinele de turmă, din punct de vedere economic, este indispensabil pentru că este paza avuţiei ciobanilor. Fără câini vrednici la târlă pierderile cauzate de prădători sau de hoţi ar face oieritul o activitate nici măcar sustenabilă, darămite profitabilă! Nu degeaba zice o vorbă de-a noastră că „Pe ciobanul fără câine, lupii-l lasă fără pâine.” iar alta că „Dacă nu dai câinilor pâine, vei da lupului oi.” Când ciobanii ştiu că au câini buni – simţitori, harnici – pun capul jos noaptea mai liniştiţi, ziua îşi mai văd şi de alte treburi. De aceea, între oieri, un dulău are inclusiv un preţ comercial: unul adult, bun, învăţat la stână, face cât trei oi, pe alese. Un pui însă, se poate da pe o glajă de rachiu. Dintotdeauna a fost recunoscut acest rol economic: de pildă, într-o legiuire veche, dată la anul  1646 la Iaşi, la punctul 67 se zice: „Cela ce va omorî dulău de turmă .....: acestuia să-i dea 100 de toiage şi să dea dooă preţuri: pre cât va fi plătind dulăul ....., iară de să va fi făcut vreo pagubă în turmă să o plătească toate ..... pentru căci au omorât pre socotitorul turmei”. Aşadar, nu puţin făcea atunci, ca şi acum, acest „socotitor al turmei”!

   În ultimul timp – cu unele preocupări din perioada interbelică, dar cu o continuitate doar de pe la 1975 – ciobănescul românesc mai interesează şi din alt punct de vedere: cel chinologic. În trecut, ca şi acum, la stână nu importa aspectul câinilor: utilitatea era primordială – să fie „câini bărbaţi”. Dar, chinologia – o pasiune „aristocrată”, desigur, pune accent şi pe aspectul lor exterior, organizează pentru câini concursuri de frumuseţe, dar, pentru unele rase şi de aptitudini. Mergând pe acest drum, din multitudinea de tipuri de câini de oi s-au selectat patru rase: Ciobănescul Românesc Mioritic, Ciobănescul Românesc Carpatin, Ciobănescul Românesc de Bucovina şi Ciobănescul Românesc Corb – o mândrie naţională, un brand de ţară sunt aceste rase. De asemenea, chiar dacă nu s-au ocupat chinologii de o varietate de ciobănesc, ea există şi a existat: Ciobănescul Românesc Bălan – poate va face viitorul mai multe.

   * Mioriticul se recunoaşte prin blana lungă, prin părul abundent chiar şi pe bot. De obicei este de culoare deschisă pe care poate avea pete negre. Mai demult era numit câne mocănesc, barac ori flocos sau  mustăcios. Foto 5, 1965 (sursa Ion Lazăr):

Foto 6, 1984 (sursa Codrin Munteanu):

   * Carpatinul se aseamănă la culoare cu lupul – este cenuşiu şi are o conformaţie suplă, fără a fi însă deloc firav. Ciobanii, referindu-se la culoarea lui, îi spun câine griv sau vânăt. Foto 7 (sursa Lucian Papuc); această fotografie are înscris pe verso „Amintire / De când am fost / Cu c(â)rlani la Lăcăuţ(i) / Pe A(nul) 1954 August / Papuc Ioan / Covasna”:

Un alt carpatin, pui. Foto 8 (sursa Alexandra Cojan):

   * Bucovineanul se distinge prin statură mai înaltă şi osatură robustă şi are, în majoritatea cazurilor, blana de culoare albă cu pete închise, mai mult sau mai puţin întinse. Este, aşadar un câine bălţat sau floriu, cum zic ciobanii. Foto 9, 1961 (sursa fam. Teacă); în această fotografie apar şi tatăl meu, la 13 ani, bunicul şi unchiul meu:

Foto 10, 1968 (sursa fam. Bâştean):

   * Corbul are culoarea „neagră ca pana corbului” – de unde şi numele rasei. Ca element specific zonei noastre este prezenţa numeroasă a acestui tip de câine, specific în ţară doar arealului zonei Carpaţilor de Curbură.  Foto 11, 1966 (sursa Ion Lazăr):

Foto 12, aproximativ 1970 (sursa fam. Teacă); în această fotografie apare şi bunicul meu pe linie maternă:

   * În sfârşit, bălanul este alb, băl, la culoare, evident. Foto 13, anii 1960 (sursa Narcisa Muntean):

   Dar, foarte important de spus este că, în mod natural, la stână nu vom regăsi doar una dintre „rase”. Cel mai ades sunt câini de multe tipuri, încă mai multe decât cele cinci enumerate supra – este un aspect benefic pentru diversitatea genetică, bunăoară. Iată un exemplu grăitor, Foto 14, anii 1960 (sursa Ifigenia Furtună):

În stânga un carpatin, la mijloc un corb, urmează un bălan, iar în dreapta un mioritic. Şi una contemporană nouă. Foto 15 (sursa Rareş-Ioan Lazăr):

- unde avem corb, mioritic, bucovinean şi bălan. Câini de mai multe tipuri sunt de dorit şi pentru că se completează în calităţi: unul este mai simţitor, altul mai harnic, altul mai puternic, altul mai impozant. Cum spune domnul Răzvan Bîştean: „Nu cred că o rasă anume este mai bună sau mai puţin bună!” Trebuie să notăm că acest amalgam de tipuri de ciobăneşti româneşti este specific zonei noastre, care se află în inima ţării – în mijlocul ei, deci un loc de trecere, de contact, pentru păstorii din întreg spaţiul românesc cu turmele lor păzite de dulăi.

   Notabil este de remarcat încă un aspect pozitiv, poate neaşteptat şi nu îndeajuns relevat, legat de acest subiect al expunerii noastre, ciobănescul: cea mai ecologică metodă de păzire a turmelor este aceea cu câini – doar astfel se menţine un echilibru între prădători şi oameni. Stârpirea fiarelor sălbatice cu arme, cu otrăvuri, cu capcane  ori îngrădirea cu garduri iese din regulile naturale, paza cu dulăi se încadrează în ele. Mai mult, ciobanii acceptă în sufletul lor pagube cauzate de lup sau de urs, când acestea sunt acceptabile, desigur: au şi sălbăticiunile partea lor, de la Dumnezeu lăsată, se spune... Ciobanul nu urăşte sălbăticiunile, nu le ucide din vreo plăcere bolnavă; el, cu câinii, cu bâtele, cu focul, cu chiotele, luptă împotriva lor, dar, am putea spune că o face „cavalereşte”. Ciobanul respectă natura nu pentru că are o educaţie în acest sens, ci pentru că a fost crescut în natură, pentru că are acel bun simţ şi acel echilibru, din bătrâni moştenite. El şi câinele ciobănesc se integrează perfect în ecosistemul ţării noastre, de acum mii de ani. Şi pe viitor tot atâtea mii le dorim!

   Desigur că un animal atât de important, de folositor, de frumos şi de iubit a intrat adânc în mentalul colectiv al  poporului nostru, care a povestit mereu despre el în vers, în proză, în artele grafice – există clar o dimensiune artistică pentru el.

   * Începuturile au fost zugrăvite de mintea populară ca fiind mitice. O legendă românească zice că, demult, tare demult, la începuturi, trăiaun cioban ce-şi păstorea cu drag oile. Numai că tare îi era greu: nu putea defel să le lase din ochi, pentru că de se întâmpla asta, venea un  lup şi dădea iama în ele. Într-o bună zi a venit la stână un moş alb de vreme, flămând şi însetat. Ciobanul l-a primit bine şi l-a rugat să vază el de oi, până când o intra în stână să-i aducă o bucată de caş şi o cană de apă. Imediat ce a plecat de lângă turmă ciobanul, lupul s-a şi înfiinţat: bătrânul a scos din traistă două mere pe care le-a rostogolit către fiară; merele s-au transformat grabnic într-un câine şi într-o căţea ce alergau către lup lătrându-l strajnic şi alungându-l. Ciobanul, ieşit din stână la auzul tărăboiului, a văzut minunea şi a căzut în genunchi recunoscând în moş pe Sfântul Petru. Aşa s-a născut câinele ciobănesc, cel de mare ajutor: ca răsplată a Sfântului pentru bunătatea păstorului! Şi de atunci tot aşa a fost, vorba aceea „Când te duci sa vorbeşti cu lupul, ia-ţi câinele cu tine.”

   Cunoscute sunt referirile la câine în cea mai frumoasă poezie populară a românilor, „Mioriţa”. Vom cita versurile din varianta culeasă la anul 1968, în zona noastră, de către folcloristul voineştean Aurel-Vasile Hulpoi:

      „De m-or omorî / Voi mi-ţi îngropa / În târla oilor / În jocul mieilor / În dosul stânii / Să-mi aud câinii.”

Cât de frumos! Şi din altele, ce vorbesc despre îndepărtate drumuri de transhumanţă – vom citi, tot de acest neobosit iubitor de tradiţie românească culese, tot la 1968, din Voineşti-Covasna, de la Ioan Leu – „Doina Bărăganului”:

      „Bătut îi Doamne, bătut, drumul Bărăganului / Nu-i bătut de car cu boi, ci de ciobănaş cu oi, / Căci de-aici pâ’n la Focşani, numai turme de ciobani / Căci de-aici pâ’n la Ploieşti, numai turme mocăneşti, / Şi-s cu câni d-ăi mustăcioşi / Şi cu ciobănaşi frumoşi / Ciobani cu căciulă neagră / Ce păzesc o turmă întreagă.”

   Înţelepciunea populară a dat naştere unui adevărat repertoriu de proverbe despre animale, desigur cu aspect de fabulă, de înfierare a tarelor umane sau de povaţă, de sfat. Nu lipsesc de aici zicerile ce fac referire la câinii ciobăneşti. Exemplificăm cu unele mai cunoscute: „Când câinele veghează, lupii nu cutează.”, „Goneşte de la turmă pe câinele ce se înţelege cu lupul.”, „Vai de târla fără câini şi de casa fără stăpâni.”, „Toţi câinii îl latră pe urs, dar care să-l muşte, se aleg.”, „Câinele care s-a înţeles cu lupii nu păzeşte turma.”, „Lupul, când îmbătrâneşte, îl latră şi câinii.”, „Pentru carnea lupului trebuie dinţi de câine.”

   Venind către literatura cultă notăm că memorabile cuvinte au scris despre ciobănescul nostru: Alexandru Odobescu, George Topârceanu, Calistrat Hogaş, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu – ce zice prin gura Vitoriei Lipan „- Gheorghiță! Dă drumul cânelui!” – şi s-a făcut dreptate atunci, Duiliu Zamfirescu, Ionel Pop ori Vasile Voiculescu.

   * Văzând ciobănescul tot din unghiul artistic, amintim că au pictat câini: Nicolae Grigorescu, Ludovic Bassarab sau Emil Palade. Mai toţi „ciobănaşii” lui Grigorescu sunt însoţiţi de un câine. Iată un astfel de „tablou grigorescian” – de-al nostru, voineştean, lângă unul semnat la anul 1896 de maestru. Foto 16, Voineşti (sursa fam. Balea) şi pictura “Ciobănaş şezând”:

   De la artistic mergem către etnografic: nu puţine sunt valenţele de relevat. Toate interesante, toate legate de sufletul pastoral al poporului nostru.

   O pagină despre ciobanii de la noi, din Covasna, scrie Sabin Opreanu, la 1930, în lucrarea “Contribuţiuni la transhumanţa din Carpaţii orientali”, de unde cităm câteva fragmente unde îi regăsim pe câinii stânei: „La stână toată lumea, începând cu baciul şi terminând cu puii de găină şi cu bobocii de gâscă ….. se alimentează cu mămăligă şi produse sau rămăşiţe de ale laptelui. Fiecare la oră fixă îşi primeşte partea cuvenită conform funcţiei pe care o îndeplineşte la stână. Certe din aceste pricini se întâmplă rar. Cele mai dese sunt între porcii şi câinii stânei, din pricină că ei nu-şi primesc deodată porţiile. Ultimii la rând sunt întotdeauna porcii ..... Baciul este sufletul întregii familii pastorale (compusă pe lângă ciobani, de obicei 1 la fiecare 100 de oi, şi din tot atâţia câini ciobăneşti, din cai, măgari, porci şi paseri domestice). ..... Singurele senzaţii mai puternice ale ciobanilor sunt pricinuite de atacurile fiarelor. Tocmai când mă găseam pe Gorul, un cioban şi doi câini goneau un urs, care ziua în amiaza mare sfâşiase nişte oi ..... Peste tot nu e stână, care să nu-şi aibe pagubele ei. De când cu România nouă ciobanii nu mai au voe să ţină arme, iar vânatul este ocrotit de un ministru anume. Bravii vânători de multe ori dau fiarelor otravă, pe care o mânâncă însă şi câinii stânelor şi se prăpădesc. Altădată, vânătorii, în lipsă de vânat, împuşcă câinii ciobanilor, iar aceştia n-au unde se plânge. Fiarele atacă oile de preferinţă pe vreme de ploae şi de furtună, fiindcă nu pot fi simţite de câini, neauzindu-le zgomotul paşilor prin crăngile uscate ale pădurii. Câinii ciobăneşti nu latră decât atunci când se apropie străini şi fiare de oi. Câinii care latră şi fără pricină sunt prăpădiţi de ciobani.” Prezentăm acum şi o poză din această carte a lui Opreanu, ce poartă numele „Turmă de oi din Covasna gata de plecare la munte. În planul întâi ciobani, câini şi un asin încărcat cu samar pentru munte”. Foto 17:

   În continuare vom aborda câteva aspecte legate de această latură etnografică a ciobănescului nostru: 

   * În primul rând, cum se aleg puii: dintr-un cuib, de la o căţea (căţauă, haită ori dolcă o cheamă ciobanii) se ţin 3 – 4 dintre cei mai viguroşi şi care seamănă la croi şi colorit cu câinii adulţi cei mai de folos târlei. Asta va constitui o primă chezăşie că noua generaţie va fi vrednică. Mai degrabă se ţin masculi decât femele: în zona noastră, o stână are cam 2 căţele, 5 câini şi încă 1 – 2 căţei de întors. Până în decembrie anul trecut numărul de câini la o stână era limitat prin lege – una cinegetică, făcută strâmb – dar în urma unui frumos protest al ciobanilor noştri în faţa Parlamentului României, prevederea a fost radiată. Cam niciodată, cum ziceam, nu se ţine doar un singur pui – din mai multe considerente: sunt necesari mai mulţi pentru a se umple golurile cauzate de mortalitatea mare (vârsta de 7 ani este una venerabilă la câinele de stână); „dacă cresc mai mulţi fraţi împreună, se învaţă mai bine şi au şi alt curaj la urs, lup, la orice” după cum ne spune Andrei Lazăr. Selecţia se face şi mai apoi, pe măsură ce puii cresc: cei ce nu se ţin după oi, cei fricoşi sau cei ce nu ascultă pe cioban sunt daţi în sat, ca şi câini de pază sau îndepărtaţi de la oi în alt fel. Prin această selecţie empirică, dar cu ştiinţă şi în mii de ani făcută, s-a ajuns la aceşti câini minunaţi. Pe lângă aceste gene bune, la un câine de târlă contează, cum spune domnul Ionuţ Rusu, să fie „crescut de mic lângă oi şi să fi avut stăpân bun” – o stână îşi merită câinii pe care îi are. Contează ca tânărul să aibă veterani vrednici în jur, pentru că el „se învaţă după cei mai <experimentaţi>” –zice domnul Răzvan Bîştean; la fel, Andrei Lazăr: „dacă au de unde lua exemplu – de la cei mai buni  – pot ieşi câini foarte buni”.

   * Un aspect de un farmec aparte este numele ce se dă câinilor; de multe ori chiar stăpânul stânii îi botează. Un adevărat univers ni se deschide aici – tradiţie, estetică, experienţă de viaţă, vocabular, latură afectivă. Din multe registre provin aceste nume ale câinilor: după aspect – Bălan, Căpău, Grosu, Malac, Negruţa, Roşca, Tărcuş; după temperament – Aspru, Bărbat, Dârzu, Iureş, Lătrău, Pârjol, Raita; după toponimie – Bistra, Brănean, Caraiman, Cârţa, Dorna, Goru, Jiu, Măgura, Ozun, Oituz, Someş, Voinea, Zagon; după etnonime: Cazac, Grecu, Românaş, Sârbu, Tătar, Turcu, Vlaha; după personaje mitice sau istorice – Balaur, Boldur, Gelu, Gruia, Novac, Pintea; după elemente din natură, vegetale sau animale – Bujor, Bursuc, Codrean, Corbu, Frunza, Ghimpan, Gorun,  Lupu, Măghiran, Orzan, Ţurţur, Ursu, Vultan, Zimbra; după nume de oameni – Arghir, Bucur, Coroi, Duman, Dochia, Martin; după termeni asociaţi păstoritului – Batal, Bucălău, Bundaş, Bârsa, Ciobănel, Haita, Mocanu, Mioriţa,  Ţurca; sau pur şi simplu prin substantive fără vreo explicaţie anume în limba română, dar cu ceva arhaic, strămoşesc în inflexiune – Buzdug, Ghiulăşăl, Criţa, Dilibaş, Dulan, Faidoş, Guda, Ţambor – rostindu-le pe acestea din urmă parcă ne vine un dor profund de limba noastră geto-dacă, îngropată aşa de adânc de istorie...

   Dacă, aşa cum s-a văzut, cei de pază au nume falnice, solemne aproape, cei de mânat oile sunt de multe ori luaţi peste picior prin numirea lor cu: Bobiţă, Chipăruş, Creţu, Furnica, Ghiuri, Guriţă, Hăitaş, Iţa, Pişti, Tilică, Ţepeluş, Ţigănuş, Voinicel, Ziţa.

   * La câteva zile de la naştere, în multe cazuri, căţelul este însemnat ca fiind ciobănesc: se taie dintr-o ureche ori din amândouă şi / sau din coadă, folosindu-se o foarfecă de tuns oile sau chiar unghia de la degetul mare. Superstiţia zice că această „operaţie” nu se face pe timp ploios – ca să nu curgă sânge. Cea mai des întâlnită modalitate de tăiere a urechii este a uneia dintre ele; se taie stânga sau dreapta, cam o treime. Nu există vreo regulă care dintre ele, dar la unele stâni urechea de pe o parte se taie la masculi, cealaltă la femele. Foto 18, 1950 (sursa: Narcisa Muntean):

Foto 19 (sursa fam. Manea):

Ca un element de particularitate, în zona Covasnei, spre deosebire de altele din ţară, urechile se taie câteodată ca în pozele de mai jos, “urseşte” – se ciupeşte vârful ambelor. Foto 20 (sursa Henorel Olărescu)

Foto 21 (sursa fam. Olteanu):

Foto 22, 2014 (sursa Valer Muntean):

Coada se taie foarte scurt, rămânând doar un “ciomplei”, ca la câinele din poză, sau se lasă mai lungă. Foto 23 (sursa Ion Lazăr); pe acest câine îl chema Negru:

De ce anume se fac aceste cupări ale urechii şi cozii nu se poate spune cu certitudine. Domnul Florin Balea ne spune că se taie „pentru a fi mai bine protejaţi în eventualele lupte cu animalele sălbatice, ..... în acest fel nu pot fi prinşi de urechi sau de coadă”. Ciobanii mai spun că un câine cu coadă normală sperie oile noaptea când dă din ea sau că pe ea adună mulţi scaieţi, ori că atunci când doarme, făcut covrig, şi-ar acoperi cu coada botul şi nu ar mai mirosi jivinele ce se apropie de turmă. Unii cred că această tăiere face pe câini „mai răi”, adică mai agresivi – şi căutarea câinelui în cerul gurii, dacă este negru sau nu, ar oferi indicii în acest sens. O altă explicaţie ce se invocă este, potrivit domnului Marin Marian, că dulăii „cu urechile <blegi> au o deficienţă de auz”. Domnul Sorin Sorescu ne încredinţează că aceste operaţiuni s-au făcut „doar pentru un aspect mai fioros, la început, ..... până s-a împământenit că <aşa trebuie>”. Într-adevăr, urechea tăiată parcă dă dulăului un aspect mai hirust, mai dârz. Avem cunoştinţă că în Anglia Evului Mediu se tăia coada ciobăneştilor pentru a fi recunoscuţi mai bine de cei ce colectau taxele: erau impozitaţi câinii de lux – de companie, cei utilitari nu; pe teritoriul românesc nu ştim de existenţa unei astfel de practici, dar poate o fi existat, poate. Oricum, cuparea urechii şi a cozii se întâlneşte şi la ciobăneştii din ţările vecine nouă. Sigur, nicio explicaţie dintre cele înşiruite supra nefiind suficientă, cea mai bună rămâne cea pe care ciobanii o dau cel mai des: „Să arate a câine ciobănesc!” – cum ne zice şi domnul Ionuţ Rusu sau „să se vadă că e câine ciobănesc şi aşa este mai frumos” – Valer Muntean spune asta.

   * Arsul pe bot este o practică de medicină veterinară ciobănească interesantă. Câinii, mai ales cei tineri, se ard pe bot, pe la jumătatea lui, cu un fier înroşit, preventiv sau atunci când la stână încep să se înregistreze cazuri de boală – mai ales cu simptomele de jigodie (vărsături, inapetenţă, convulsii). Foto 24 (sursa fam. Balea):

Domnul Sorin Sorescu acuză “superstiţia şi ignoranţa vremurilor” pentru această încercare de a preveni boala de jigodie; mai mult, crede că arzând câinele pe bot se poate să afecteze mirosul acestuia. La fel, domnul Sebastian Ştefan o crede “o minciună băbească, de fapt”. Andrei Lazăr şi Ionuţ Rusu au cunoştinţă că, odată cu arsul pe bot, se “tăiau sub limbă” câinii, pentru că acolo se “umfla o vână”. În concluzie, cu toţii – ciobanii, recunosc că e o practică ce are rezultate neidentificabile şi că vaccinurile moderne sunt soluţia. Tot în concluzie, care este părerea noastră: deşi pare destul de clar că arderea pe bot ca terapie este doar o “basnă”, totuşi două argumente pro există: un câine cu semnul arsurii este mai fioros, mai ciobănesc şi, când demolăm sute, poate mii de ani de practici iatrice, poate e bine să ne gândim că măcar în unele cazuri tratamentul acesta a dat rezultate, poate datorită şocului produs de durere, poate datorită puroiului format, organismul a adoptat alte căi de a lupta cu boala de jigodie şi, uneori, a câştigat. Oricum, clar, vaccinarea este opţiunea raţională.

   * Pentru ca dulăii să fie protejaţi în zona gâtului – cea mai des vizată de atacurile lupului, ei sunt înzestraţi cu zgardă cu ţepi, numită şi colţar, ragilă sau guler. Ea se confecţionează din sârmă mai groasă Foto 25, 1983 (sursa Ion Lazăr):

sau dintr-o piele pe care se bat, spre exterior, cuie Foto 26, 1983 (sursa Răzvan Bîştean):

În mod cert, zgarda dă un mare avantaj câinelui ciobănesc. Ciobanii pun zgardă doar celor mai vrednici, care într-adevăr se angajează în luptă directă, deci o folosesc. Uneori ciobanii atârnă de zgardă un ciucure roşu – pentru deochi, desigur: să nu i se îmtâmple ceva rău câinelui, să fie toate cele bune cu el. În poza de mai jos vedem chiar şi dragul nostru tricolor. Foto 27, 2013 (sursa Rareş-Ioan Lazăr):

   * Datorită unor prevederi ale legilor cinegetice, pentru ca ciobăneştii să fie împiedicaţi (la propriu vorbind) să fugă după vânat, aceştia trebuie să poarte jujeu. La anul 1923, pentru prima dată în România s-a implementat această măsură a cărui text este, în mare parte, valabil şi azi: proprietarii „să lege de gâtul câinilor o bucată de lemn gros de 3 cm şi lung de 30 cm şi care să le atârne până deasupra genunchilor la 3 cm”. Foto 28 (sursa Alexandra Cojan):

Ni se pare evident că măsura este una abuzivă; câinii ciobanilor mai prind câte ceva, într-adevăr, dar nici măcar nu trebuie încercată comparaţia cu ceea ce fac vânătorii, cei avantajaţi de legea aceasta. Oricum, o legiuire nu are cum să schimbe orânduieli atât de bine statornicite în firea păstorilor noştri; cum zice domnul Dan Hagiu: „Ieşim noi la munte, cum am ieşit de mii de ani... cu oi, cu câini şi cu măgari după noi... Ne-am învăţat cu astea şi niciodată n-a fost altcumva... şi nu o să hie...”. Ne oprim aici cu discuţia asupra justeţii legii şi reamarcăm că jujeul, fiind purtat de aproape 100 de ani de ciobăneştii noştri, a devenit un fel de etichetă pentru ei. În vocabularul păcurarilor mai e numit: giug, bătălău, lemn, tecărău. Singurul aspect pozitiv, dacă este să căutăm unul, e că ciobanii se folosesc de el ca să ţină câinii, ca în poza prezentată mai înainte, sau în cea de mai jos. Foto 29 (sursa Lucian Papuc):

Urechea şi coada tăiate, zgarda şi jujeul nu sunt valabile şi pentru câinii de întors oile.

   * Un alt aspect legat de aceşti câini este cum sunt hrăniţi. De obicei primesc masa separat: cei mici, tornacii, chiar lângă stână, iar cei de pază mai încolo. Regula este ca prima dată să mănânce câinii şi apoi ciobanii; de ar fi invers, câinii „s-ar uita în gura” ciobanilor aşteptând masa, şi n-ar avea cine păzi oile. În troacă (sau vălău, jgheab – i se mai spune) aceştia sunt hrăniţi cu zăr – un produs secundar al laptelui de oaie, în care se amestecă bucăţi de mămăligă sau, mai rar, pâine.

Foto 30, 1958 (sursa Horia Şerban):

Fiind mari şi numeroşi, hrana câinilor constituie o chestiune importantă pentru ciobani: bunăoară sacii de mălai ce se duc la stână se calculează adunând raţia câinilor. Nişte câini veşnic înfometaţi nu vor face faţă muncii lor grele de la stână. Mai sunt hrăniţi şi cu resturile de la masa ciobanilor, iar când se taie câte un miel, câte o oaie, festinul e deplin. Foto 31 (sursa Adriana Bota):

   * Misiunea de bază a câinilor este de a semnala pericolele – sălbăticiuni sau hoţi – şi de a le îndepărta. Ei trebuie în primul rând să dejuce planurile răufăcătorilor, să-i descurajeze şi, dacă e nevoie, să atace. Atacă, dar este nevoie de muncă de echipă – cu ceilalţi câini şi cu ciobanul – pentru că ursul sau lupii sunt adversari mai puternici decât câinele. Dresaj propiu zis pentru aceşti câini nu există. Cum spuneam mai înainte vreme, cei mici învaţă de la cei mari prin „metoda imitaţiei”. Oricum, eu au în genă aceste porniri – nu faci câine de oi din orice câine! Ciobanii au un adevărat repertoriu prin care asmut dulăii: „Ia-l mă!”, „Pişcă-l mă!”, „Lupu / ursu / hoţu, băăă!” sau fluierături pe diferite tonuri. Uneori câinii sunt asmuţiţi şi când nu e ceva, dar aşa ca „să dea glas”, să latre şi să devină mai vigilenţi. Cei mici mână oile la comenzi ca „Dă-te roată!”, indicaţii date cu mâinile, cu bâta, sau prin aruncarea de pitre, brunşi de pământ în direcţia unde trebuie să acţioneze. Şi cei mari şi cei mici, trebuie să fie în primul rând câini controlabili, echilibraţi. Când mergem la stână şi se repede un puhoi de dulăi asupra noastră e de ajuns un “Nea la oiii, mă!”, un „Tiba nea!”, un „Cuşti!” sau un „Marş de-aci!” şi aceştia se potolesc. Să nu uităm că aceşti câini, uneori, însoţesc turmele prin zone circulate – ce ar fi dacă ar ataca oameni, animale?! Foto 32, anii 1950 (sursa Narcisa Muntean):

   Cu bună ştiinţă am lăsat pentru încheiere câteva gânduri legate de latura afectivă a ciobănescului nostru. Din tot materialul până acum expus, sperăm că a reieşit asta. Mai adăugăm acum doar câteva cuvinte şi imagini. Mereu mocanii noştri au avut o legătură de suflet cu tovarăşul lor, câinele: una specială, apropiată, de nediluat. Un câine harnic, un câine destoinic, a fost mereu un prieten pentru păstor; mereu a existat o empatie între aceste două santinele ale plaiurilor noastre. Câinii sunt alături de familia păcurarului, alături de copiii lui, fiecare fericit de compania celuilalt. Lăsăm câteva fotografii să transmită acest sentiment de frăţie peste veacuri. Foto 33 (sursa: Maria Bârlă); pe verso are notat: „15 aug 943 / nepoatei Cojan” – este făcută la „măsuratul oilor”:

Foto 34 (sursa Ion Lazăr):

Foto 35 (sursa Ifigenia Furtună):

Foto 36, 1984 (sursa Elena Maria Popica):

Foto 37, 2013 (sursa Rareş-Ioan Lazăr):

   Încheiem aici pledoaria noastră pentru acest animal nobil, acest chezaş mândru şi vrednic al avutului păcurarului, acest tovarăş la bune şi la rele: BRAVO ŢIE, CIOBĂNESCULE ROMÂNESC! 

Prof. Florentina TEACĂ

   Bibliografie şi Webgrafie:

Hulpoi, Aurel-Vasile, „Folclor” – manuscris, Voineşti-Covasna, 1968 ;

Opreanu, Sabin, „Contribuţiuni la transhumanţa din Carpaţii Orientali”, Cluj Napoca, 1930;

Popescu, Aristide N., „Semper fidelis”, Bucureşti, 1981;

Predoiu, George, „Cele mai eficiente metode de prevenire a pagubelor cauzate de lupi şi urşi”, Braşov, 2011;

Teacă, Florentina, „Chipuri de demult din inima României: Voineştii Covasnei în imagini din secolul trecut”, Oneşti, 2015;

Teacă, Florentina, „Covasna, Voineşti: Istorie şi cultură românească în imagini”, Sfântu Gheorghe, 2014;

Teacă, Florentina, „Sântilia: străvechi obicei pastoral românesc”, Sfântu Gheorghe, 2014.

grupul Facebook „ASOCIATIA CULTURAL CRESTINA JUSTINIAN TECULESCU”;

profilul Facebook „Ciobăneştii Româneşti de Demult”;

blogul „Covasna de odinioară”;

enciclopedia „Wikipedia”.