Poveste fiind, am legat toponimia dacă de cea contemporană nouă: „Când am zis despre tribul dacic al cotensilor ori despre râul Cotensa, la covăsneni - Covasna m-am gândit. La fel, Ramidava din poveste este pentru mine Cetatea Zânelor – poate „zâne” le spunea acel Zinnas fetelor lui ce culegeau odată brândușe pe sub zidurile davei. Și, mai mult, acel sătuc al voinicilor dăruiți de basileu cu pământuri acolo, Voiniceștiul – Voinești am vrut să fie.”
Personajele au nume dace atestate, eventual unele variante ale lor mai rar întâlnite în literatură și epigrafie: pe lângă basileiii deja pomeniți supra, apar Zinnas și aleasa lui Rentis, marele Deicaneu, un oștean bătrân ce se pricepe la medicină Derzis, alți oșteni ca Mucapor, Tizis, Rigos, ciobanul Comozoi. Până și calul eroului principal are un nume simbolic: Carpis, la fel și dulăii cei corbi: Mozoc, Baldâr, Ghiulăşăl, Dulan, Zagon, Faidoş, Ţambor și haitele cele harnice: Guda, Criţa, Dolca.
Regăsim în povestea despre viața lui Zinnas multe dintre cunoscutele episoade ce ne-au fost înfățișate de învățații greci și latini. Așa cum spuneau mulți, și Ovidius, tomitanul, printre ei, dacii sunt descriși ca fiind un neam războinic feroce, neînfricat: „˂- Cei ce îndrăznesc a ne sta în față pe câmp de bătălie trebuie să se căiască de asta încă înainte de a ne arunca în ei! Cu toții avem barbă și plete, cu toții avem tatuaj pe brațe, șirag din colți de urs după gât și luptăm cu toții sub uruitul groaznic al lupului cu trup de balaur – tatăl moșilor-moșilor noștri. Luptătorii noștri bat întărâtat cu sica în scut ca să facă să-nghețe sângele în vinele pizmașilor și când pornesc iureșul, o fac chiuind și hohotind, urlând sălbatic, de dragul încăierării – nu degeaba latinii zic neamului nostru „Getarum fera gens”. Noi suntem mai crunți decât moartea, că știm s-o purtăm de frâu, ca pe un armăsar: trebuie să îngenuncheze înaintea noastră și musai să meargă încotro o slobozim noi! Pe noi nu ne înspăimântează moartea, noi suntem nemuritori!˃” La fel, repovestim cum Orole și-a pedepsit războinicii „..... să facă ei serviciile pe care mamele, nevestele și copilele lor le făceau înainte, iar femeilor le-a poruncit să stea numai de taifas .....” și cum, de groza acestei înjosiri, mai apoi „dușmanii au fost spulberați cu sârg nemaivăzut și rușinea spălată.....”. Tot din lumea aceasta a scrierilor am prezentat, la fel ca anticii, stratageme de război, șiretlicuri militare. Bunăoară cum dacii, asediați în cetatea lor, sperie pe romani cu niște cadavre închipuit infectate cu ciumă, ori cum, mai în trecut „..... fugăriți de albine, bravii soldați macedoneni (ai lui Lisimach) au lăsat în urmă și arme și scuturi și mândrie și Helisul în stăpânirea lui Dromihet cel înțelept.” Dacii din poveste trec Istrul cum o făceau în realitate: „Iarna, romanii apărau granița de apă a imperiului cu cerbicie – știau bine că pe gheață vin puhoaiele de războinici daci – trecuse și Zinnas cu ortacii lui, și nu o dată. Cohortele și auxiliile supravegheau fluviul înghețat zi și noapte și țineau trupă multă pe lungul lui atâta timp cât cele două maluri erau legate.”
Copiii află elemente de istorie militară și anume despre înzestrarea și pregătirea armatei la geto-daci: „La capătul acestei învățături, fiecare avea câte o sica – și au învățat cum să taie, cum să înjunghie, cum să lovească cu ea. Au învățat că ascuțimea curbă a sabiei trebuie să ajungă în măruntaie, dar e bine și să taie tendoanele picioarelor la cai. ..... Au exersat trasul cu arcul de pe loc și din galopul calului și au învățat cum să facă laolaltă scuturile carapace, ca să oprească ploaia săgeților aruncate către ei. Au învârtit deasupra capului toporul și ghioaga ghintuită și au văzut cum crapă coiful sub ele, dacă îl lovești pieziș. Puteau de acum că arunce sulița drept în păpușa de lână, la mai mult de dublul distanței a cât izbuteau la început. Și câte o custură mai avea fiecare, ascunsă la brâu, în teacă de piele de căprioară – asta era ultima apărare a unui războinic.” Ultimele cuvinte sunt, desigur, o aluzie la soarta martirului rege Decebal. Și despre metalurgia antică am povestit: „Și au văzut tinerii lupi cum minereul e topit de se scurge fierul din el, cum fierul e încins apoi până devine moale ca zloata din bălți, cum e bătut până ce prinde formă, cum e cufundat în ulei să capete tărie, cum primește mâner să poată fi mânuit, cum e aranjat la ascuțiș să știe să caute degrabă sânge.
Apoi și-au făcut fiecare arme. Au dat la foale, au dat cu baroasele pe nicovale, au cioplit, au ascuțit, au muncit zile întregi... Au învățat cum să facă din foaia de tablă coif ...”
Despre viața spirituală a strămoșilor noștri aflăm multe cu prilejul întâlnirii de la sacrul Kogaionon, de echinox, unde „Cu toții veneau să înalțe fruntea către soare pentru Zeu și să țină sfat.” Aici e descris Deicaneu, un personaj cu totul hipnotic.
Copiii fac cunoștință și cu inventarul unei gospodării de oameni înstăriți din Dacia: „Aveau car, căruță și sanie, plug și grapă, teasc, râșniță de grăunțe și ciur, război de țesut, meliță și vârtelniță, bardă, ghilău, burghiu, ciocan și clești, sapă, seceră, coasă și furcă, scări, coșărci și funii, ciubare, putini, oale și ulcele – de toate.” Sau, mai înainte, află despre tehnica de construcție a unei case din zona submontană.
Povestea se încheie cu o scenă comună în lumea satului românesc: seara, în șezătoare, dacii spun povești.
În a treia carte, Povestea comorii voineștenilor, coborâm cronologic adânc, la facerea lumii, când cosmosul altcumva arăta. Aici elementele istorice sunt mai mult unele fantastice, nu atât de obiective ca cele din primele două povești, dar tot despre istorie este vorba. Povestea este centrată acum, nu ca în primele două, pe firul vieții unui persoanj principal, ci ca să explice mitul despre comoara ce s-ar afla ascunsă între ruinele Cetății Zânelor. Oricum, de observat că cel mai important element de istorie locală – cetatea dacică, revine în discuție și aici.
În epoca aceea, pe lângă oameni viețuiesc persoanje din poveștile populare românești: „….. zmeii, căpcăunii, zânele, strigoii, ielele, vrăjitorii, uriașii, magii, balaurii.....”. Citim aici o poveste ce face parte din folclorul nostru: un moroi prefăcut în flăcău o pețește pe RazaSoareluiRăsare și pleacă cu ea; pe drum se transformă într-un câine negru, dar fata, inimoasă, reușește să-l răpună: „Și atunci, cu spaimă, mireasa a văzut lămurit între dinții cei frumoși, albi ai mirelui câteva fire roșii de lână, aidoma cu cele din care țesuse ea, cândva, traista!!! Și atunci, cu o putere cum nu de multe ori ai în viață, RazaSoareluiRăsare a împlântat zdravăn custura în burta necuratului și nemaiuitându-se înapoi, a rupt-o la fugă de întrecea gândul. Numai a mai auzit câteva chelăituri urâte în spate, dar nu a privit în urmă până când a ajuns acasă. Sigur pețitorul ei, cel cu banii de aur, cu zâmbetul larg și cu mațele pe-afară, era un strigoi de cei ce sperie oamenii ca să-i înceluiască și să-i facă să-și piardă capul. Dacă au pe cine!”
Încercăm în această poveste să oferim o explicație dracon-ului dacic și anume că demult, în acele vremuri imemoriale, lupii au ajutat pe oameni în lupta lor cu (N.B.) Avarcrai, tiranul din stepă: „Celor buni, mai spun poveștile vechi, li s-au alăturat și lupii. Lupii cei cenușii, din păduri. Se zice că de atunci oamenii locurilor acestora unde a fost poiana pe care s-a făcut cetatea au ținut minte frăția lupilor și i-au cinstit peste ani, punându-i de steag cu care să meargă la luptă.” La fel, în amintirea unui șarpe care, sacrificându-se, a ferit-o de la moarte pe eroina principală, dracon-ul are trup de șarpe: „Cum lupilor oamenii locurilor noastre le-au cinstit faptele din timpul acelor bătălii și șarpelui i-au făcut loc în steagul lor de luptă: cap de lup și trup de șarpe – urlă ca lupul, unduie ca șarpele, îmbărbătează ca vorbele fetei noastre din poveste. Multă vreme așa drapel am avut noi, pe aici, prin Curbura Carpaților.” Evident că acestea sunt explicații fantasmagorice, dar fantasmagoric era întreg bestiarul adoptat de geto-daci.
După cum s-a văzut, pe parcursul expunerii noastre, de multe ori am recurs la imagini din cărțile noastre de povești: multe personaje, multe locuri, multe situații din trecutul istoric ne-au rămas definitorii multora dintre noi acelea pe care le-am văzut în cărțile copilăriei; cititorii noștri sunt invitați să-și închipuie trecutul prin ochii artistei Alexandrina Elena Cășunean-Vlad, colaboratoarea noastră, care a ilustrat aceste povești.
Poveștile sunt spuse cu un grai arhaizat, pentru a introduce cititorii în epocile despre care se face vorbire. Pe scară largă sunt folosite arhaisme, regionalisme sau construcții lexicale deosebite de vorbirea comtemporană.
Încheiem aici expunerea de motive pentru care credem că aceste trei povești ale noastre au misia de a sădi în sufletul tinerilor cititori dragostea pentru trecutul istoric al neamului românesc, iar cititorilor de mult truditori pe tărâmul muzei Clio le vor constitui o lectură reconfortantă. Avem încredințarea că cel mai bine cărțile însele pot vorbi despre ele, așadar vă invităm să le citiți!
