De vorbă cu Gheorghe Furtună, cel mai vârstnic om – 93 de ani – din Voinești (în 1990)

Gheorghe Furtună (nea Diniș), cu soția și copiii lui, 1942

Sursa foto: Ovidiu Furtună

 

În volumul Pasul ursului, de Ioan Drăgan, Editura Arcuș, 2006 (care cuprinde texte scrise de-a lungul timpului de cunoscutul jurnalist covăsnean Ioan Drăgan, publicate în ziarul Cuvântul Nou, al cărui redactor a fost în perioada 1970-1997) am găsit consemnată o discuție din iulie 1990 cu Gheorghe Furtună (nea Diniș) din Voinești, pe care o redau mai jos:

Mi-au plăcut viața și petrecerile, dar numai cu oameni buni

 

            De vorbă cu Gheorghe Furtună, cel mai vârstnic om – 93 de ani – din Voinești

-        Ce mai faci, nea Diniș?

-        Uite stau și mă hodin.

-        Ești singur?

-        Ba, e și băiatu’ dar e p-afară.

-        Cu sănătatea cum o duci?

-        Nu mă doare nimic, numai cu vederea stau cam prost.

-        Pot aprinde o țigară?

-        Cum să nu! Până în ’54 am fumat și eu, dar m-a lovit un cal și mi-a rupt două coaste. Când tușeam de mă opinteam, tocmai acolo răspundea. Am zis: stai tu țigară, că te las...

-        Primul război mondial l-ai făcut?

-        Ba bine că nu! Țin minte că păzeam sterpele când a venit tata și a zis că trebuie să merg devale, la recrutare.

-        Spune-mi ceva, vreo amintire, din război.

-        În munții Tirolului, din 2800 de oameni, patru batalioane, au mai rămas numai 500 de inși. Erau atâtea gropi că n-aveai unde îngropa soldații, așa că la urmă făceam morții stivă și le dădeam foc.

-        Când ai venit acasă ce-ai făcut?

-        M-am întors la oi și m-am însurat. Mai apoi au venit și copiii, șapte de toți. Acuma am și nepoți și strănepoți. Uneia dintre nepoate i-am zis: pune-te de te mărită, să joc și eu, că p-ormă cine știe ce-o fi!

-        Nu ți-e ciudă când știi că alții petrec și dumneata nu?

-        Nu, că mi-am făcut plinul. Mi-au plăcut viața și petrecerile, dar numai cu oameni buni. Nu m-am certat, nu m-am bătut niciodată cu nimeni și n-am furat a nimănui. Îi plăceau și nevestei. Ea și cânta bine, era prima cântăreață. Mi-au plăcut, dar numai așa cu voie bună. Ca să mă-mbăt și să cad pe drumuri – nu!

-        Toți ciobanii bătrâni povestesc de întâlnirile pe care le-au avut cu urșii. Cred că nici matale n-ai scăpat!

-        Nu. Țin minte că Dumitru Jurăbiță – trăiește și acu’, poți să-l întrebi – a venit după cal, la Mica. Eu făcusem mămăligă și bulz când tocmai apăru ursu’, dar l-au îngrămădit câinii. S-a sculat în două picioare, a căzut pe o cioată și am azvârlit în el. Atunci a început a orcăi. Jurăbiță zice: dă în el că vine peste noi la foc! Și azi râdem când ne amintim.

-        Îți pare rău după ceva din viața asta?

-        Da: că nu mai văd femeile, care-s frumoase și care-s urâte. O fi zicând Sfântu’ Petru: „lasă, unchiaș, că ai văzut destule, acum nu mai vedea!”

21 iulie 1990

Lumina de la stână

 

Sursa: Costina Furtună

V-ați gândit vreodată la problema iluminatului la o stână din munte? E una de o importanţă nebănuită pentru mulţi. Nu numai pentru veghe trebuie să se facă lumină, ci şi pentru lucru. În afară de astre, lumină mai dau: lumânările de ceară sau seu de oaie, opaiţele cu ulei sau răşină de brad, felinarele cu petrol şi feştilă, torţele, focul din faţa stânii şi, mai către zilele noastre, lanternele de tot felul, eventual un bec pus la vreo baterie de maşină. Cremenea şi amnarul – în trecut, chibriturile şi bricheta – azi, ajută şi ele ciobanul să lupte cu smoala nopţii.

Focul, torţele erau de multe ori singurele arme ale ciobanului în luptă cu prădătorul suprem – ursul. Ne povestește nea Ghiță Cojocaru: „Într-o noapte, tot la Hârboca eram, a venit ursul. Aveam câini buni, care simţeau. Au ieşit ciobanii cu câinii, n-a reuşit să intre ursul între oi. La vreo 200 de metri erau cârlanii, cu un nepot de-al lui tata. Am strigat la el, „Ioane, ai grijă că vine ursul!”, peste câteva minute auzim câinii acolo. Sărise ursul între cârlani, venea la ăştia, ştia că-s graşi. S-a repezit la batalul lui Băliguş, i-a pus gheara în spate, dar l-a scăpat. Aveam un batal cu cioică pe gât. Ăsta, cu douăzeci de miei după el, a fugit. Ursul, după ei. Dădea cu laba în miei, care murea, care scăpa. Batalul a venit roată, înapoi la cârd, la foc. Nu s-a mai mişcat de lângă foc. Dimineaţa am găsit mieii, care viu, care mort… De atunci, batalul cu cioică numai lângă foc se culca, degeaba îl zgoneau.”

Aşa-i că nu-i greu să ne închipuim diferenţa traiului în localităţile, în ogrăzile, în casele luminate electric şi groaza întunericului prin care tu nu vezi, dar lupul ori ursul te vede? Încă o mărturie, de la Florea Cojan (am găsit-o în cartea lui Toth Arpad, Întâlnirile omului cu ursul): „1975, Piliş. Eram cu Titi Urzică şi cu Enea Ion, poreclit Ucă. Umbla ursul tare la oi şi trebuia să facem pază noaptea. Era lună. Ursul venea foarte încet la stână. Se ascundea după cioate sau după fagi cu umbră şi sub vânt să simtă el câinii şi ciobanii. Aveam felinare. Nu aveam lanterne atunci. Când a venit să se repeadă la coşar, i-am ieşit în faţă. Am dat drumul la câini, pentru că erau legaţi. L-am băgat în pădure, la 200-300 de metri. S-a băgat pe pârâu devale. La vreo 50 de metri, pârâul a fost plin cu lemne, nu a mai putut să meargă. Noi... după el! Câinii l-au îngrămădit şi s-a întors la noi. S-a repezit, ne-a dărâmat. Era pârâul îngust. Ne-a spart felinarul. Numai a doua zi am găsit căciulile.”[1] 

Şi încă una, din amintirile lui nea Țică Lazăr: „Umbla ursul... Făceam focuri, ne băgam în pădure cu oile. Făceam câte două-trei focuri, că umbla ursu-n prostie. Şi făceam tăciuni – lemne lungi de juma’ de metru, băgate tot câte puţin în foc. Când venea ursul, cu tăciunele după el, că lanternă-ioc. Vânturai tăciunele şi se mai stingea, fugeai înapoi la foc, luai altul... Ascuţeam tăciunele la capăt, să fie îndemânatic. Acuma au lanterne de vezi până la un km.”

Iată un felinar ciobănesc (se vede cât de „întărit” este) – de la stâna lui nea Țică Lazăr, de la Comandău şi o „cioică” – un clopot cum avea la gât berbecul ce se adăpostea lângă foc, din povestirea lui Ghiţă Cojocaru:

---

[1] Á. Tóth, Întâlnirile omului cu ursul, 2014, p. 66, informator Florea Cojan, 55 ani, cioban şi vânător, din Covasna.

La stânile voineștenilor, cu un secol în urmă

 

Cu oile, sub Goru. Sursa: Răzvan Bîștean

Câteva cuvinte despre ciobănitul voineștenilor, găsite în cartea lui Sabin Opreanu, Contribuțiuni la transhumanța din Carpații Orientali, în „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj”, Cluj, volumul IV (1928–1929), 1931

„Singurele senzaţii mai puternice ale ciobanilor sunt pricinuite de atacurile fiarelor. Tocmai când mă găseam pe Gorul, un cioban şi doi câini goneau un urs, care ziua în amiaza mare sfâşiase nişte oi, cu câteva zile mai înainte la stâna vecină depe Lăcăuțul baciul fusese și el sfâșiat de un urs, care tot ziua atacase porcii dela stână. Când m-am nimerit la stână zăcea cu răni grele în spate. Scăparea i-a fost, că s-a culcat pe pântece, acoperindu-și capul cu sumanul. (...) Peste tot nu e stână, care să nu-şi aibe pagubele ei. De când cu România nouă ciobanii nu mai au voe să ţină arme, iar vânatul este ocrotit de un ministru anume. Bravii vânători de multe ori dau fiarelor otravă, pe care o mânâncă însă şi câinii stânelor şi se prăpădesc. Altădată, vânătorii, în lipsă de vânat, împuşcă câinii ciobanilor, iar aceştia n-au unde se plânge. Fiarele atacă oile de preferinţă pe vreme de ploae şi de furtună, fiindcă nu pot fi simţite de câini, neauzindu-le zgomotul paşilor prin crăngile uscate ale pădurii. Câinii ciobăneşti nu latră decât atunci când se apropie străini şi fiare de oi. Câinii care latră şi fără pricină sunt prăpădiţi de ciobani.” 

***

„De ex., la stâna din muntele Bătrâna (stăpân N. Furtună din Covasna) erau numai berbecii şi cârlanii, mioarele erau pe celălalt versant al muntelui, iar mânzările erau la zeci de km depărtare, în Munţii Archita. Cauzele sunt în primul rând a se căuta în adaptarea la felul păşunilor de munte, Mânzărilor li se dă iarbă mai suculentă, care sporeşte laptele, la fel se caută iarbă îmbelşugată şi fragedă şi pentru mioarele plăpânde, ca să se dezvolte repede şi să se mărească timpuriu; numai berbecilor şi cailor li se dă orice fel de păşune, de preferinţă golurile cu iarbă aspră. Sterpelor de multe ori li se face păşunare intensivă, şi ca să se îngraşe repede, să poată fi vândute, nu sunt lăsate să trăpăde mult. Mânzările sunt izolate să poată fi mulse mai iute.”

Mai multe din aceeași carte, aici: https://mesageruldecovasna.ro/contributiuni-romanesti-de-la-voinesti/

Ciobanii voineșteni - călăuză prin cărările tăinuite ale Carpaților

 Sursa foto: Silviu Măcrineanu

        Având de generaţii stânele în munţi, mocanii erau adevăraţii stâpâni ai Carpaţilor: „numai ciobanii din Voineşti îţi pot fi călăuză prin toate cărările tăinuite ale Carpaţilor”.[1] Oierii – din diferite zone – au făcut Carpaţii atât de permeabili culturii şi civilizaţiei româneşti, asigurând unitatea românismului într-o vreme cu graniţe politice ferme. Dar, pe lângă aceste valenţe culturale, ciobanii au servit şi în scopuri punctuale – cele de călăuze pentru armată, de exemplu.

    Silviu Măcrineanu, nepot de cioban voineștean, rememorează asemenea aspecte-întâmplări în care protagonist era bunicul domniei sale, din familia Guiu. Textul este preluat de pe blogul Macri's Blog.

   Bunicul era deci covăsnean, dintr-un neam de oieri cu tradiţie de multe generaţii în urmă, ocupându-se împreună cu fratele său Gheorghe şi cu străbunicul de turma de oi a familiei, destul de numeroasă, pe care o duceau în transhumanţă milenară, de ajungeau până în Balta Brăilei şi în Dobrogea cea recuperată de la turci. Trecerile repetate în Regat ale oierilor din Ardealul ocupat de unguri au stârnit interesul autorităţilor române, astfel că la un moment dat aceştia au fost transformaţi în agenţi benevoli ai serviciilor secrete de dincoace de Carpaţi.

- Ţineţi minte unde vedeţi tunuri, mitraliere sau trupe ungureşti şi încercaţi să le număraţi, le spuneau ofiţerii români oierilor. Povestiţi-ne tot ce aţi văzut de-a lungul călatoriei, chiar dacă vouă nu vi se pare important. Iar când plecaţi luaţi cărţile astea şi ziarele şi împărţiţi-le oamenilor, să citească şi să ştie că nu i-am abandonat!

Pentru un flăcăiandru ca bunicul toate astea păreau o glumă şi se achita cu entuziasm de noile îndatoriri. Cine ştie câte din sutele de Scripturi şi cărţi ale lui Eminescu şi Creangă, pe care românii ardeleni buchiseau ca să înveţe a citi şi scrie în limba natală, au călătorit în samarele măgarilor săi?

Totul până când într-o primăvară, pe când bunicul era cu oile la o stână din munte, aproape de Covasna, pe la miezul nopții în casa părintească au năvălit cenderii, jandarmii maghiari cu până la pălărie, spaima localităților cu populație românească.

-Unde este Guiu Ion?, a întrebat sergentul lor, bătând cu patul puștii în podea.

-Nu este acasă, domnule dragă, a răspuns străbunicul meu, Niță Guiu, în timp ce străbunica Parascheva se făcea mică sub plapumă. Este plecat cu oile la păscut, la câmpie.

-A plecat deja la câmpie? Asa devreme? Bineeee, când se întoarce să vină imediat la postul de jandarmi, dar imediat – ai auzit moșule?

Și jandarmii au plecat furioși, în căutarea altor victime.

Bunicul a așteptat un ceas-două, ca să fie sigur că nu se mai întorc, apoi i-a spus celuilalt fiu, lui Gheorghe:

-Te duci la stână la Ionică și îi spui că acasă nu mai are ce căuta, până când nu i-om da noi veste, că l-au dibuit ungurii ce face. Să rupă 100 de oi din turmă și să plece cu ele în Regat. Să-i dai și banii ăștia, iar maică-ta i-a pregătit de mâncare pentru drum. Să caute să-și facă un rost acolo, dar nu prea departe de munte. Și să ne dea de știre despre locul ăla unde s-o opri, ca să știm unde l-om găși când o fi nevoie. Iar tu rămâi la stana în locul lui și fii cu ochii pe ciobani, să-și facă treaba cum trebuie!

Continuarea, aici: https://macrineanu.ro/2010/04/23/amintiri-din-copilaria-meaepisodul-8-despre-cum-pot-rusii-sa-te-omoare-chiar-si-cu-limba/

---

[1] Stahl, H., Covasna, Tipografiile Române Unite, 1924.

Din transhumanța mocanilor voineșteni

 

Sursa foto: Elena Popica (notă: personajele din poză nu au legătură cu textul de mai jos)

Încercând să aflu cât mai multe despre transhumanța mocanilor voineșteni, sunt interesată de amintirile celor de azi referitoare la subiect. Pentru că mai fiecare voineştean poate zice „A spus tata că a zis moşu’…” despre ciobănit; pot şi eu zice la fel. Pentru că, da, din aceşti mocani mă trag.

Nu demult, Liviu Cojanu mi-a spus câte ceva din ce îi povestea, pe vremuri, bunicul lui, Dumitru Cojan (1901-1989):

„Tata lu’ moșu’ (n.n. Ioan Cojan, 1859-1920), cu moșu’ și cu moș Victor, fratele lui, erau plecați cu oile, în toamna lui 1916, pe la Brăila, Galați. Și i-a prins frontul acolo. Au dat rușii peste ei într-o pădure și le-au tăiat toate oile. Au rămas cu bățul. Era război, au stat pe unde-au apucat. Rușii făcuseră corturi din pieile oilor. Moș Victor a trecut frontul, a ajuns mai repede acasă, dar moșu’ și cu taică-său au venit cu frontul, au ajuns mai târziu. Până atunci, au stat în gazdă la o bătrână. Nu le-a fost ușor: făceau pâine din grâu ars, pentru că rușii, beți morți, dădeau foc la case. Tata lu’ moșu’ a ajuns acasă și n-a mai trăit mult – l-a prins chiua (n.n.: piuă) în ziua de Crăciun, încercând să dezghețe apa în chiuă, să spargă gheața.”

Câteva cuvinte despre piua mai-sus menționată: astăzi, la Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe se află, în conservare, moara de apă a lui Victor Cojan. Pe vremea când se întâmplau cele de mai sus, ea  făcea parte dintr-un întreg complex hidraulic de industrii ţărăneşti, cuprinzând, pe lângă moară, o piuă pentru îngroşat postav şi joagăr pentru debitat buştenii. 

Sursa: Potențialul turistic și patrimoniului cultural din zona Covasnei, Editura Angvstia, 2002

Revenind la Ioan Cojan și oile pierdute în transhumanță, în timpul Primului Război Mondial, am avut bucuria (nu doar a cercetătorului care găsește documente la temă, ci, mai ales, bucuria și emoția stră-strănepoatei care află date despre înaintașii ei) de a găsi la Arhivele Naționale, Biroul Covasna, mărturii documentare despre cele povestite de moșu’ Cojan.

Memoriu

Subscrisul locuitor în comuna Covasna jud. Treiscaune, în anul 1916 eram proprietarul celor 608 de oi și 2 măgari. Oile le țineam în vechiul regat la ierbărit prin Moldova.

În ziua de 1 Ianuarie 917 eram eu cu 3 ciobani în pădurea Bîrlat ce se află în jud. Putna, în apropierea comunei Nămoloasa cu oile. Întărinduse frontiera română cu inși veniți din caucaz și anume corpul 4 armata rusă cu regimentele 9, 10 și 12, acestea cazînd spre seara de 1 Ian. 1917 în pădurea amintită, au năvălit asupra oilor și mi le-au răpit pe toate tăindule pe loc.

În urma acestui eveniment noi ne-am refugiat în comuna Tudor Vladimirescu jud. Tecuci unde am stat până la 26 octom. 917, când am mers la primărie acolo unde se afla comisarul generalului care mia luat o declarație de despăgubire, a cărui rezultat până de prezent nu’l știu.

Covasna la 17 aprilie 920

Ioan Cojanu

    Pierderile, evaluate la valoarea de 94330 coroane, sunt detaliate în declarația de mai jos[1]:

    Nu știm dacă Ioan Cojan a fost despăgubit sau nu. Din păcate, nu am găsit o poză care să îl înfățișeze, dar iată doi din băieții lui:

Gheorghe Cojan, cu soția Maria Staicu Oltean și fiul Gheorghe

Sursa: Florea Cojan

Dumitru Cojan. Sursa: Sabina Cojanu

* Ioan Cojan s-a căsătorit în 1886 cu Maria Cășunean. Au avut 7 copii, din care au ajuns la maturitate doar 4: Ioan (1887-1888), Gheorghe (n. 1888, căsătorit cu Maria Staicu Oltean), Nicolae (1891-1894), Victor (n. 1895, căsătorit cu Carolina Dobros), Petru (1898-1899), Maria (n. 1900, căsătorită cu pr. Dumitru Trifan, din Lancrăm), Dumitru (n. 1901, căsătorit cu Ana lui Pavel Sandulea)

---

[1] Sursa: Arhivele Naționale Biroul Covasna, fond 9 Prefectura județului Treiscaune, dosar 28/1919 

Obiceiuri în Voineștii Covasnei, 1936

Despre cum se lucrează lâna, obiceiuri la naștere, botez sau înmormântare, alte lucruri despre care au povestit, în anul 1936, Maria Lazăr (avea 62 de ani atunci), Gheorghe și Paraschiva Bârlă, din Voineștii Covasnei:

Sursa:

Sântilia voineștenilor, anii '70

Fotografii preluate de pe site-ul Muzeului Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe

Fotograf: Bartha Árpád
Sursa: AICI

„Contabilitate” la stână, în vechime

Fiecare stăpân de oi avea un „carnețel de socoteli”, un „caiet de stână” - un adevărat jurnal de bord. Aici găsim ceea ce azi am numi „contabilitate”. 

Dacă s-ar distruge, s-ar pierde acesta, mare ar fi beleaua pe capul ciobanului! Se consemnează aici, cu creionul de obicei, eventual chimic, câte oi aduce fiecare la turmă, câte cu lapte, cât de productive sunt, ce semn au în ureche; câte produse – porumb, grâu – are de adus şi a adus fiecare, conform înţelegerii; cât caş şi câtă urdă are dreptul fiecare şi cât a dus deja; vaccinările la oi şi alte tratamente; când s-au băgat berbecii printre oi, pentru montă – în funcţie de data Paştilor pe anul următor se alege acest moment; ce s-a cheltuit şi pe ce; zile importante – termene de făcut ceva; împrumuturi, datorii, chitanțe, câte şi mai câte socoteli şi notiţe.

Tot aici găsim notate învoielile cu angajații. Iată câteva, fotografiate din caietele oierului covăsnean Nicolae Sandulea, puse la dispoziție de nepotul acestuia, dr. Gheorghe Oltean:

Despre covăsneni, în volumul „Pasul ursului” de Ioan Drăgan (III)

Pasul ursului, de Ioan Drăgan, Editura Arcuș, 2006 - texte scrise de-a lungul timpului de cunoscutul jurnalist covăsnean Ioan Drăgan, probabil publicate în ziarul Cuvântul Nou, al cărui redactor a fost în perioada 1970-1997. În multe din acestea, apar personaje din Voineștii Covasnei sau din alte localități ale județului nostru. 

Dorind să împart cu dumneavoastră bucuria lecturării unor pagini deosebite, am fotografiat câteva. 

Sursa foto: http://covasna-voinesti.blogspot.ro/2016/04/a-lasat-dumnezeu-cainele-ciobanul-oaia.html

Sursa text: volumul Pasul ursului, de Ioan Drăgan, Editura Arcuș, 2006

Despre covăsneni, în volumul „Pasul ursului” de Ioan Drăgan (I), link AICI
Despre covăsneni, în volumul „Pasul ursului” de Ioan Drăgan (II), link AICI!

Despre covăsneni, în volumul „Pasul ursului” de Ioan Drăgan (II)

Pasul ursului, de Ioan Drăgan, Editura Arcuș, 2006 - texte scrise de-a lungul timpului de cunoscutul jurnalist covăsnean Ioan Drăgan, probabil publicate în ziarul Cuvântul Nou, al cărui redactor a fost în perioada 1970-1997. În multe din acestea, apar personaje din Voineștii Covasnei sau din alte localități ale județului nostru. 

Dorind să împart cu dumneavoastră bucuria lecturării unor pagini deosebite, am fotografiat câteva. 

Astăzi, despre Gheorghe Furtună (nea Diniș) și Gheorghe Polhac, din Voinești.

***

Despre covăsneni, în volumul „Pasul ursului” de Ioan Drăgan (I), AICI

Despre covăsneni, în volumul „Pasul ursului” de Ioan Drăgan (I)

În biblioteca Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe, am găsit astăzi o carte extraordinară: Pasul ursului, de Ioan Drăgan, Editura Arcuș, 2006. 

În primă instanță, m-a atras textul aflat pe a patra copertă, pe care îl redau întocmai:

Totuși, ciobanii mai există. Puțini, tot mai puțini, dar ei există. În lume se petrec revoluții, vedete de cinematograf își scriu memoriile, „se înregistrează” cutremure și inundații, sar în aer rafinării de petrol, continuă aventurile cosmice, se inventează lacrimi artificiale, au loc mari greve, ninge peste florile de portocali, sunt decernate premii Nobel, magistrații sunt împușcați în stradă, se fac băi de șampanie, se țin tot felul de Olimpiade. În tot acest timp, ciobanul doarme, învelit în cojoc, cu urechea pe iarbă, ca să audă - înainte de a se apropia prea mult de stână - pasul ursului...

Cine mă cunoaște câtuși de puțin, știe cu ce nerăbdare am răsfoit paginile volumului. Am descoperit texte scrise de-a lungul timpului de cunoscutul jurnalist covăsnean Ioan Drăgan, probabil publicate în ziarul Cuvântul Nou, al cărui redactor a fost în perioada 1970-1997. În multe din acestea, apar personaje din Voineștii Covasnei sau din alte localități ale județului nostru. 

Dorind să împart cu dumneavoastră bucuria lecturării unor pagini deosebite, am fotografiat câteva pagini din volum. 

***

***

Covăsneni la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918

Credențional

Domnii Alexandru Ciuncan, Alexe Teculescu, Ioan Sârbescu şi Nicolae Jurebiţă sunt aleşi ca delegaţi ai Cercului electoral Covasna (Treiscaune) pentru a ne reprezenta la marea adunare naţională ţinută la 1 Decembrie la Alba-Iulia, predându-le acest credenţional însoţit şi de Hotărârea nostră aici alăturată.

Covasna, în 14/27 Noiembre 1918

Preşedinte Nicolae Dobros, Secretar, Nicolae Jurebiţă

Hotărârea noastră

Obştea poporului român din comuna Covasna, din îndemn propriu şi fără nici o silă sau ademenire din vreo parte, dă la iveală dorinţa fierbinte, ce însufleţeşte inima fiecărui român, şi declară că voinţa sa nestrămutată este:

Voim să fim alăturaţi împreună cu teritoriile româneşti din Ardeal, Banat, Ungaria şi Maramureş, la Regatul României, sub stăpânirea Maiestăţii Sale, Regele Ferdinand I.

În această hotărâre a noastră aşternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi, cei de faţă, şi tot ce va înălţa pururea pe fiii şi nepoţii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Covasna, 14/27 Novembre 1918

Urmează sute de semnături.

Sursa: fotografii ale Actelor Unirii de la Muzeul Unirii din Alba Iulia, aflate la CEDMNC Sfântu Gheorghe