Din transhumanța mocanilor voineșteni

 

Sursa foto: Elena Popica (notă: personajele din poză nu au legătură cu textul de mai jos)

Încercând să aflu cât mai multe despre transhumanța mocanilor voineșteni, sunt interesată de amintirile celor de azi referitoare la subiect. Pentru că mai fiecare voineştean poate zice „A spus tata că a zis moşu’…” despre ciobănit; pot şi eu zice la fel. Pentru că, da, din aceşti mocani mă trag.

Nu demult, Liviu Cojanu mi-a spus câte ceva din ce îi povestea, pe vremuri, bunicul lui, Dumitru Cojan (1901-1989):

„Tata lu’ moșu’ (n.n. Ioan Cojan, 1859-1920), cu moșu’ și cu moș Victor, fratele lui, erau plecați cu oile, în toamna lui 1916, pe la Brăila, Galați. Și i-a prins frontul acolo. Au dat rușii peste ei într-o pădure și le-au tăiat toate oile. Au rămas cu bățul. Era război, au stat pe unde-au apucat. Rușii făcuseră corturi din pieile oilor. Moș Victor a trecut frontul, a ajuns mai repede acasă, dar moșu’ și cu taică-său au venit cu frontul, au ajuns mai târziu. Până atunci, au stat în gazdă la o bătrână. Nu le-a fost ușor: făceau pâine din grâu ars, pentru că rușii, beți morți, dădeau foc la case. Tata lu’ moșu’ a ajuns acasă și n-a mai trăit mult – l-a prins chiua (n.n.: piuă) în ziua de Crăciun, încercând să dezghețe apa în chiuă, să spargă gheața.”

Câteva cuvinte despre piua mai-sus menționată: astăzi, la Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe se află, în conservare, moara de apă a lui Victor Cojan. Pe vremea când se întâmplau cele de mai sus, ea  făcea parte dintr-un întreg complex hidraulic de industrii ţărăneşti, cuprinzând, pe lângă moară, o piuă pentru îngroşat postav şi joagăr pentru debitat buştenii. 

Sursa: Potențialul turistic și patrimoniului cultural din zona Covasnei, Editura Angvstia, 2002

Revenind la Ioan Cojan și oile pierdute în transhumanță, în timpul Primului Război Mondial, am avut bucuria (nu doar a cercetătorului care găsește documente la temă, ci, mai ales, bucuria și emoția stră-strănepoatei care află date despre înaintașii ei) de a găsi la Arhivele Naționale, Biroul Covasna, mărturii documentare despre cele povestite de moșu’ Cojan.

Memoriu

Subscrisul locuitor în comuna Covasna jud. Treiscaune, în anul 1916 eram proprietarul celor 608 de oi și 2 măgari. Oile le țineam în vechiul regat la ierbărit prin Moldova.

În ziua de 1 Ianuarie 917 eram eu cu 3 ciobani în pădurea Bîrlat ce se află în jud. Putna, în apropierea comunei Nămoloasa cu oile. Întărinduse frontiera română cu inși veniți din caucaz și anume corpul 4 armata rusă cu regimentele 9, 10 și 12, acestea cazînd spre seara de 1 Ian. 1917 în pădurea amintită, au năvălit asupra oilor și mi le-au răpit pe toate tăindule pe loc.

În urma acestui eveniment noi ne-am refugiat în comuna Tudor Vladimirescu jud. Tecuci unde am stat până la 26 octom. 917, când am mers la primărie acolo unde se afla comisarul generalului care mia luat o declarație de despăgubire, a cărui rezultat până de prezent nu’l știu.

Covasna la 17 aprilie 920

Ioan Cojanu

    Pierderile, evaluate la valoarea de 94330 coroane, sunt detaliate în declarația de mai jos[1]:

    Nu știm dacă Ioan Cojan a fost despăgubit sau nu. Din păcate, nu am găsit o poză care să îl înfățișeze, dar iată doi din băieții lui:

Gheorghe Cojan, cu soția Maria Staicu Oltean și fiul Gheorghe

Sursa: Florea Cojan

Dumitru Cojan. Sursa: Sabina Cojanu

* Ioan Cojan s-a căsătorit în 1886 cu Maria Cășunean. Au avut 7 copii, din care au ajuns la maturitate doar 4: Ioan (1887-1888), Gheorghe (n. 1888, căsătorit cu Maria Staicu Oltean), Nicolae (1891-1894), Victor (n. 1895, căsătorit cu Carolina Dobros), Petru (1898-1899), Maria (n. 1900, căsătorită cu pr. Dumitru Trifan, din Lancrăm), Dumitru (n. 1901, căsătorit cu Ana lui Pavel Sandulea)

---

[1] Sursa: Arhivele Naționale Biroul Covasna, fond 9 Prefectura județului Treiscaune, dosar 28/1919 

Genunchiul plecat numai în faţa lui Dumnezeu

Cartea de rugăciuni a străbunicului Dumitru Cojan:

Moșu' Tună a fost cioban. La fel ca tatăl și bunicul lui.

Astăzi, 15 martie, se împlinesc 30 de ani de când bunicul meu, Gheorghe Furtună, a trecut la cele veșnice. Un astm nenorocit l-a doborât înainte de vreme. 

Moșu' Tună, alături de tatăl lui, soția Maria și cei doi copii; 1969

Bunicul meu, moșu' Tună, cum îi spuneam noi, a fost unul din cei doi băieți ai familiei Furtună, Gheorghe și Reveica. Despre tatăl lui, care a prins două războaie mondiale, mi-a rămas întipărit în minte faptul că, până în ziua în care s-a dus dintre noi, nu a purtat alte haine în afara portului popular (foto sus)

Crucea sub care odihnesc străbunicii mei

Despre fratele lui, Ionel, iar nu știu prea multe. O poză veche, îngălbenită de vreme, ni-l înfățișează în copilărie, cioban, în mijlocul mioarelor familiei. O altă fotografie ni-l arată tânăr recrut, în 1941. Apoi... a plecat la război, alături de alți voineșteni. Și nu s-a mai știut nimic de el... Ani de zile l-au așteptat părinții. Umblau zvonuri că ar fi căzut prizonier. Nu s-au confirmat niciodată. Multe drumuri la autorități, multe hârtii rămase fără răspuns... Pur și simplu, a dispărut. L-a înghițit hidra războiului. Dumnezeu să-l odihnească!

Ionel Furtună, în copilărie; perioada interbelică

Ionel Furtună, recrut, 1941

Moșu' Tună a fost cioban. La fel ca tatăl și bunicul lui. Nu a cunoscut o altfel de viață și, sunt sigură, nici nu și-ar fi dorit. Avea oieritul în sânge, la fel ca majoritatea voineștenilor. A întâlnit și trăit și bune, și rele, dar toate îi erau cunoscute, transmise din moși-strămoși, de la Dumnezeu lăsate. Mi-l închipui mândru și dârz. Că nu-i uşor să stai departe de sat, de familie – de multe ori – şi să ai grijă de animale pe dealuri şi munţi sălbatici.

Eram mică atunci când moșu' a murit, și nu-mi amintesc foarte multe despre el. Însă țin minte că, atunci când venea de la muncă (în ultimii ani, se angajase paznic la Cooperativa Avântul), ne aducea mereu câte ceva. De cele mai multe ori, era înghețată, care arăta ca un pachet de unt. De peste 30 de ani, pentru mine, înghețata de vanilie are gustul acelei înghețate, puțin topite, aduse de moșu' pentru nepoatele lui. Trei nepoate avea moșu'. Probabil și-ar fi dorit și-un nepot, să-i ducă numele mai departe. N-a fost să fie.

Și mai țin minte că avea mâinile crăpate și aspre. Cum și celălalt bunic le avea la fel, credeam, pe atunci, că așa trebuiau să fie mâinile bunicilor. Acum, îmi dau seama că erau mâini asprite de muncă.

Într-o zi friguroasă de martie 1986, astmul de care suferea de câțiva ani, pentru tratarea căruia mergea anual pe la diverse saline, l-a răpus. 

Dumnezeu să te odihnească în pace, moșule!

În clasa a V-a

În armată; bunicul e în dreapta fotografiei,alături de prietenul lui, Nicolae Enea

Vara anului 1974, la Fagu Alb 

Dl Gheorghe Cășuneanu m-a ajutat cu identificarea persoanelor din foto: ”rândul de sus, de la stânga la dreapta:Țică Porumboi,Costică Rusu,profesorul Șerban(Dede),Nicu Papuc(Pilușcu),Sorin Olteanu,cel cu sticla Ghiță Voicila;rândul de jos, de la stânga la dreapta:Din Costea,Manea Crișan,Nelu Papuc(Betegu),Marian Moraru,Nea Ghiță Furtună, bunicul tau și subsemnatul!”

Verso foto: ”969, August 2
Amintire din Poligon Sft Gheorghe 
Cei trei preteni Furtună Ghe, Sandu Mnzală şi cel mai bun amic Marcu Dobrin
Cu pretenie”

La iarbă verde,cu prietenii

În drum spre Penteleu, elevi în expediția Cutezătorii, moșu' le era ghid; sursa foto- dl. Vasile Hulpoi

În drum spre Penteleu, elevi în expediția Cutezătorii,moșu' le era ghid; sursa foto- dl. Vasile Hulpoi

Ziarul Cuvântul Nou nr. 235, 27 ianuarie 1971; moșu' Tună (stânga) și prietenul lui, Țică Porumboi

Ziarul Cuvântul Nou nr. 80, 12 iulie 1969

Ziarul Cuvântul Nou nr. 80, 12 iulie 1969

La mulți ani, FEMEIE!

FEMEIA

Ce face în fond femeia
Toată viaţa ei de la naştere până la moarte?
Ce face ea, prăpădita?
Ea, monumentala, în toată lipsa ei de putere,
Ce face ea, de nu se vede nimic din ce face?
Cum se explică neodihna ei permanentă,
Faptul că stă-n picioare
De dimineaţă până seara?

Nu mută munţii din loc.
Ce face ea?
Ce tot face ea de zice uneori că nu mai poate?
Ea, femeia tuturor căminelor şi tuturor dezastrelor,
Ea, înlăcrimata
Tuturor cauzelor juste şi nejuste
Ale fiilor ei.
Ce face ea de nu-i eroina muncii,
Deşi munceşte mult mai mult decât minerul în abataje,
Decât aviatorul de încercare,
Decât savantul în exerciţiul funcţiunii sale mentale,
Şi mai mult decât pompierul care salvează
Un copil din flăcări?
Ce face ea, femeia?

Ea pune lucrurile la locul lor.
Aceasta este preocuparea ei fundamentală,
Să pună la loc ceea ce noi am stricat,
Să rearmonizeze discordiile,
Să măture, să spele, să calce,
Să facă mâncare,
Să pună mâncarea pe masă, să spele vasele, să le şteargă,
Aşteptând să le murdărim noi iarăşi,
Să caute mereu ceva ce nu se găseşte când ea caută,
S-aştepte un cuvânt de mulţumire
Şi cuvântul să vină câteodată,
Şi să nu vină de cele mai multe ori.
Ea să bată preşurile, să spele perdelele,
Să coasă hainele rupte
Să pună lucrurile la locul lor
Pentru ca el să degradeze zilnic armonia ei
Şi ea s-o ia de la început în fiecare zi
Cu o energie care, însumată,
Ar putea întoarce pământul în rotirea lui.
De la naştere până la moarte
Femeia pune lucrurile la locul lor
Şi pentru că redresarea unor dezechilibre
Nu e dintre actele-spectacol al vieţii,
Parcă nu face nimic.
Doamne, ai grijă de noi,
Să n-o pierdem niciodată
Pe cea dintâi dintre fiinţele eroice ale lumii.
Femeia
care
pune
lucrurile
la
locul
lor.

Adrian Păunescu, Femeia

”Atâta știu că taică-meu nu și-a părăsit portul...”

Din amintirile d-lui prof. Dumitru Munteanu...

Părinții d-lui profesor Dumitru Munteanu

”Taică-meu, Ioan Munteanu, a fost vreo șase ani prizonier în Rusia, în primul război mondial. Era logodit cu Reveica, urma să se căsătorească și i-a venit ordinul de încorporare exact în săptămâna nunții. A trebuit să plece la război. S-a căsătorit după ce s-a întors; am fost șapte frați, din care am mai rămas eu. Maică-mea a murit la trei luni după ce m-am născut eu. Am fost crescut cu ajutorul rudelor. 

Pomenea mereu de Omsk, de Tomsk. Ne povestea că iarna pe prizonieri îi punea să cioplească șlipere, traverse de lemn pentru calea ferată; vara, îi puneau la cosit, dar ideile comuniste intraseră deja pe fir; când un prizonier voia să fumeze, îi spuneau ”stai jos, fumează, că e dreptul omului să stea liniștit să fumeze”, dar, în schimb, coasa nu-i lăsa s-o bată decât o dată pe săptămână, să nu piardă timp, așa că, la urmă, nici florile nu le mai tăia. S-a întors, s-a căsătorit, și-a văzut de treabă. Însă, după al Doilea Război mondial, a fost declarat chiabur, a fost supus la cotele alea mari care erau atunci. În 1959, datorită unei pâre, a fost arestat și dus la Codlea, acolo a și decedat... Eram la Regat, prin Buzău, cu căruța, acolo am aflat că l-au arestat. Am venit o zi și-o noapte... Pe cine să fii mai supărat? Pe stat sau pe oamenii din sat, care l-au pârât că are saci de aur? La percheziție, au găsit doar câțiva bănuți...”

Despre perioada ocupației de tristă amintire: ”Eram mic. Atâta știu că taică-meu nu și-a părăsit portul”

Tatăl d-lui prof, adolescent, cu părinții lui

Informații: din amintirile d-lui prof. Dumitru Munteanu.

Foto: din arhiva personală a familiei Munteanu

Nicolae Jurebiță (1898-1991)

Nicolae Jurebiță (1898-1991), jurist, s-a născut în 1 iunie 1898 în Covasna, într-o familie foarte atașată de biserica din moși-strămoși. A urmat studiile la școala primară în Covasna, gimnaziul la "Andrei Șaguna" din Brașov, Seminarul "Andrei Șaguna" din Sibiu și Școala militară din Veszprem, Ungaria. A fost, inițial, ofițer în armata austro-ungară, dar renunță, chemat de idealul național, și organizează gărzile naționale din Trei Scaune. Participă la Marea Adunare de la Alba Iulia în delegația covăsneană. Se înrolează în Armata Română, fiind printre primii soldați români care au intrat în Budapesta. Este decorat pentru faptele sale de arme. A fost primul învățător român la școala de stat din Sfântu Gheorghe. A studiat Dreptul la Cluj și și-a dat licența la Cernăuți. A profesat avocatura în Covasna, Târgu Secuiesc și Brașov, iar după al II-lea război mondial a fost comandantul Centrului de informare aeriană din Brașov.

Informații: Pătraşcu Constantin, Ala Movileanu, Patrimoniul etnografic, în Potenţialul turistic şi al patrimoniului cultural din zona Covasna, Ed ANGVSTIA, Sf. Gheorghe, 2002

Foto: din arhiva personală a d-lui dr. Dan Jurebiță

Mai multe despre familia Jurebiță din Covasna, în acest articol: http://covasna-voinesti.blogspot.ro/2016/02/amintiri-din-vremuri-de-demult.html

Amintiri din vremuri de demult...

Junele Stan Jurebiță, oier venit în Transilvania de prin sudul țării, s-a căsătorit cu tânăra Zamfira la biserica din Voineștii Covasnei. În aceeași biserică construită din zid de piatră înainte de anul 1800, preotul Ioan Grit le-a botezat cei cinci copii: Ioan și Maria, îngropați în 1846, Ana (1848-1850), Gheorghe (1851-1855) și Nicolae (născut în 1854). Nicolae a reușit să treacă peste toate bolile copilăriei și, pe când avea 8 ani, tatăl Stan l-a luat cu el în Dobrogea, unde a plecat cu oile și de unde nu s-a mai întors niciodată la soție.

Probabil Nicolae și-a petrecut copilăria pe lângă turma de oi a tatălui său. Harnic și priceput, a ajuns administrator pe moșia unui turc bogat, care îi încredințase conducerea afacerilor lui. Și era gata să-i dea și una din cele două fete, de soață. Însă Nicolae, care se apropia de 30 de ani, s-a decis: ”Eu mă întorc acasă la mama” Turcul i-a înțeles dorul și a fost de acord să încheie socotelile, oferindu-se să-i  plătească pentru perioada lucrată ori în oi, ori în galbeni de aur. Nicolae a ales banii și a plecat spre casă, venind pe jos mare parte din drum.

La intrarea în Voinești, îl oprește o femeie : ”Fecioraș, te văd că vii de departe...n-ai întâlnit în drumurile tale pe unul, Nicolae Jurebiță?” ”Maică, eu sunt!” Ne putem doar închipui care a fost reacția mamei, strângându-și la piept copilul pe care nu-l văzuse de  peste 20 de ani, de când avea 8 anișori...

***

În loc binecuvântat de Dumnezeu, la poalele Carpaților, în Voinești, printre familiile de români destoinici se afla și cea întemeiată de Matei Teacă și Paraschiva, născută Popica, ”economi de oi”. Domnul le-a dat zece copii: Ioan (1865), Maria (1868), Nicolae (1871), Ana (1873, a părăsit această lume în 1874), Paraschiva (1875) și Efrosina (1877), moarte amândouă în epidemia de anghină care a lovit Covasna în 1880, Ana (1880, căsătorită Vlaicu), Elena (1882, căs. Maioru), Alexe (1884) și Elisaveta (1888)

Fratele Paraschivei, arhimandritul Gherasim, fost stareț al Mănăstirii Predeal, venea în fiecare vară la Covasna și primea găzduire în casa surorii sale. Obișnuia să adune copiii în jurul său, să le povestească despre viață și despre Dumnezeu, să-i învețe cele trebuincioase, să le transmită ceea ce știa și el de la strămoșii lui. Însă doar cei doi copii mai mari îl ascultau cu drag și interes, ceilalți, mai mici fiind, fugeau la joacă. Ioan și Maria îi sorbeau învățătura. Călugărul Gherasim le-a dat acestora o sumă mare de bani. Ioan, cu acest sprijin, a plecat la Brașov, la studii la Liceul ”Andrei Șaguna” (de altfel, același arhimandrit Gherasim făcuse o donație consistentă instituției de învățământ, cu condiția ca nepoții lui să învețe aici, fără a li se percepe taxe) Tânărul Ioan Teacă avea să devină, după ani, primul Episcop al Armatei Române, Justinian Teculescu.

Maria, sora sa, la fel de înțeleaptă și cu sete de cunoaștere, nu a avut șansa să-și continue studiile, pe vremea aceea fetele nu făceau asta. Însă acea punguță cu galbeni, primită de la unchiul său, sumă importantă pe atunci, i-a fost zestre.

***

Probabil s-au văzut pe stradă. Sau la biserică. Sau poate s-au prins unul lângă altul în horă la Sântilie. Nu știm exact. Cert e că Nicolae Jurebiță, cel care refuzase să fie ginerele turcului bogat din Dobrogea și Maria Teacă, s-au căsătorit în 1885. Nași de cununie le-au fost preotul Nicolae Comșa și Reveica, preoteasa. Au avut nouă copii, care au moștenit dragostea de învățătură de la mama lor și înțelepciunea și priceperea tatălui: Ioan (1888, dispărut în Primul Război Mondial), George (1894, care a studiat la ”Andrei Șaguna” din Brașov, fiind coleg de clasă cu vărul său, Horia Teculescu, fiul protopopului Ioan Teculescu și cu viitorul poet Lucian Blaga; a absolvit apoi Institutul Pedagogic Teologic Andreian din Sibiu cu calificative maxime la toate materiile; a fost diacon la Episcopia Militară ”cu solda gradului de căpitan”, apoi secretar eparhial la Episcopia de Cetatea Albă-Ismail, preot la catedrala din Ismail, profesor la Seminarul Teologic; în 1929 și-a luat Doctoratul în Științe Politice la Cluj), Reveica (1896, căsătorită Urzică), Nicolae (1898, studii la gimnaziul ”Andrei Șaguna”din Brașov, Seminarul ”Andrei Șaguna” din Sibiu, Școala Militară din Veszprem; și-a început cariera în armata austro-ungară, însă, chemat de idealul național, renunță; participă la Marea Adunare de la Alba Iulia; se înrolează în Armata Română, fiind printre primii ostași români care au intrat în Budapesta; a fost primul învățător român la școala de stat din Sfântu Gheorghe; a studiat Dreptul la Cluj, a profesat avocatura), Maria (1900, căsătorită Lazăr), Dumitru (1903, cel care ani de zile a activat în formații artistice, apoi a fost instructor de dans pentru multe generații de tineri din Voinești), Ana (1905), Matei (1908, studii la ”Andrei Șaguna” din Brașov, apoi la Liceul de Băieți ”Principele Nicolae” din Sighișoara, Seminarul Pedagogic Universitar din București, Academia de Muzică și Artă Dramatică; șef de muzică și dirijor la muzica Regimentului 36 Infanterie, apoi  la regimentul 2 de gardă Dadilov; profesor la Școala Specială de Muzică din București, cu multe lucrări publicate în domeniu), Constantin (1911, decedat 1911) În registrul parohial al botezaților, la ocupația tatălui Nicolae Jurebiță este trecută mențiunea ”mașinist”.

Nicolae Jurebiță și Maria, cu o parte din copiii lor: 
Ioan, Reveica, Maria, Dumitru, Nicolae și George, 1905

Nicolae Jurebiță cu fiul său, Nicolae și un vizitiu, 1928

Ioan Jurebiță, dispărut în Primul Război Mondial

Dumitru Jurebiță, la vârsta de 2 ani

Familia lui Dumitru Jurebiță, 1948

Dumitru Jurebiță, taximetrist în Brașov, unde era strămutat împreună cu toată familia 1942-1945

Sursa informații: din amintirile doamnei Maria Panaiotu, n. Jurebiță și ale d-lui Dan Jurebiță, copiii lui Dumitru; D.J.A.N. Covasna, registre parohiale ale bisericii din Voinești; Personalități ale orașului Covasna, Ioan Lăcătușu, Luminița Cornea, Ioan Luca

Sursa foto: arhiva personală a d-lui dr. Dan Jurebiță

Din aceeași arhivă foto:

http://covasna-voinesti.blogspot.ro/2016/01/calusarii-din-covasna.html

http://covasna-voinesti.blogspot.ro/2016/01/pasaport-1944.html

Familia Episcopului Justinian Teculescu

Din arhiva personală a d-lui ing. Șerban Teculescu, Paris, Franța (nepotul Episcopului)

Viorica Teculescu, nora Episcopului, cu mama ei, Melania Boeriu, cuscra Episcopului; fotografie făcută la Brașov, la ”Foto Carmen”

Pe cerdacul casei familiei Timar (Nelu și Maria), pe strada Șaguna, care i-a primit pe ”evacuații” Teculescu (cu domiciliu obligatoriu din mai 1952): Nicolae și Melania Boeriu, cuscrii Episcopului, Maria Timar și ...
Jos: Octavian Sorescu, prieten, evacuat, descendent dintr-o familie din Covasna (Oprea Lăcătușu), Șerban, Viorica și Bujor Teculescu, de curând ieșit din închisoare
1953

De la stânga la dreapta, în picioare: Nicolae Boeriu și Bujor Teculescu (cuscrul și fiul Episcopului); așezați: Dan (fiul lui Bujor), Viorica (soție), Melania Boeriu (cuscra Episcopului), Eta Boeriu (cumnată cu Bujor) și Șerban Teculescu (fiul lui Bujor)
La Covasna, pe terasa casei clădite de Bujor pe ”Șirul Vilelor” (actuala stradă Justinian Teculescu), în 1953. Casa a fost vândută familiei prof. Șerban (Dede)

La nunta Septimiei (Mia) Teculescu, nepoata Episcopului, fata fratelui său, Alexe).
 Nași: Viorica și Bujor Teculescu
aprox. 1953

Viorica Teculescu (soția lui Bujor, fiul Episcopului), la Covasna, 1935
La Ocolul Silvic; găsise doi pui de urs

Călușarii din Covasna

Din arhiva personală a d-lui dr. Dumitru Jurebiță

VERSO: Amintire din anul 1924, luna August, 24
Călușari conduși de vătaful călușarilor, D(umitru) Jurebiță, Covasna

VERSO: Amintire din anul 1921/22, Decemvrie 26
Călușari conduși de căpitan D Jurebiță

VERSO: Amintire comandantul călușarilor din anul 1921
Jurebiță, Covasna, Voinești

9 mai 1973
În fruntea grupului, instructorul Dumitru Jurebiță (tânărul Jurebiță din primele trei fotografii)

Pașaport (1944)

Din arhiva personală a d-lui dr. Dumitru Jurebiță

Cu acest pașaport, d-na Maria Jurebiță, strămutată la Brașov, călătorea la Covasna, împreună cu copiii dumneaei. Puncte de frontieră: Lunca Câlnicului și Chichiș.
1944