O bunică

Ana Zaharia, probabil la o serbare școlară, aprox. 1920 (cea care ține steagul)

Ana Zaharia, în ziua căsătoriei cu Ioan Teacă, aprox. 1933

Tânăra soție Ana Teacă, cu un copil mic în brațe, așteptându-și soțul să vină de la război, împreună cu sora și cumnata ei:

A avut 7 copiii, din care au trăit 6; a avut mulți nepoți și a trăit să-și cunoască și câțiva strănepoți; cu o mașină  de cusut și multă muncă, a ținut copii în școli și tinerii din ziua de azi încă își mai amintesc de Țaț'Anica, croitoreasa.

A fost cea mai bună bunică mai ales pentru cele două nepoate care au crescut sub ochii ei, pe care le-a lăsat să se joace în lada ei de zestre, plină de albituri cu miros de levănțică și un pic de busuioc, le-a învățat să coasă, să facă hăinuțe la păpuși, să spună poezii și rugăciuni, le-a așteptat cu bomboane și uscățele și mere coapte și cafea de cicoare și răbdare și dragoste.

 

Bunico, de acolo de sus, de unde ești, să ne veghezi în continuare, așa cum ai făcut-o și până acum. Căci știu că ne vezi. Și vreau să cred că suntem așa cum ți-ai fi dorit să fim.

Să știi, bunico, și să nu te superi- lada matale de zestre a ajuns de câțiva ani la un muzeu, mașina de cusut stă într-un colț și nu a mai folosit-o nimeni de ani de zile, acum se joacă pe lângă ea cel mai mic strănepot al matale, un singur dulap mai păstrează mirosul de odinioară- e cel în care mai sunt câteva fețe de pernă brodate, care probabil vor ajunge și ele la muzeu; cuptorul unde coceai matale pâine nu mai e de mult, iar acolo unde semănai primăvara răsaduri, acum s-a betonat; rugăciunile pe care matale ni le-ai zis, le știm și acum, dar icoanele de pe perete nu mai sunt. Și pe la cimitir ajungem mai rar decât am vrea. Dar să știi, bunico, și să-i spui și lui moșu', că noi nu v-am uitat. Poza voastră stă la loc de cinste în casa copiilor voștri. Iar nepoata matale a pus-o și pe o copertă de album, spre neuitare. Și lumea îi spune că seamănă cu matale. Iar ea se bucură.