Nea Din Costea îşi aminteşte cu drag cum era când era el copil şi flăcău, prin anii 1950 – 1960: „Număram zilele până la Sântilie, număram de câte ori ne mai culcăm noaptea, şi bulzele pe care le mai mâncăm, de nerăbdare să venim şi noi la Sântilie. Da’ ce... o zi stăteam, că ne ducea la secerat, ne punea la treabă. Sântilia ţinea trei zile. Era frumos. Atunci, ciobanii îşi alegeau miresele, care erau de căsătorit.”
La vreo 10 ani după, tot aşa stăteau treburile Sântiliei – nea Mircea Cojan are cuvântul acum: „Aoleuuu… ce-aşteptau ziua de Sântilie! Mmmm… cred că era a mai mare zi din an. Urlau vreo câteva zile, până se apropia. Şi-atuncea, trebuia să vină câte-un schimbaş, sau doi, să-i înlocuiască pe cei plecaţi. La Sântilie se duceau numai vătafii, buliticul – el nu, că nu poa’ să plece doi, că ei ştiau rostul oilor. Cine venea de-l înlocuia, lua ăla comanda. Sântilia ţinea 3 zile. Când veneau, în prima zi, nici nu se spălau, aşa pletoşi cum erau, se-ntâlneau, trăgeau câte-o horă, ş-apoi dup-aia se duceau să se tundă, nu erau frizeri ca acuma, poate stăteau la coadă. A doua zi începea sărbătoarea adevărată. Era treaba că se-alegeau mândrele, ăla cu aia, se-nţelegeau să facă nuntă, când venea toamna. Şi iarna se luau la noi, ande tata tot iarna s-au luat, atunci era o perioadă de la…până la să te poţi căsători, apoi vin posturile. A treia zi, ieşeau la deal. Amărâţi, supăraţi, obosiţi… S-auzeau poveşti, că <<aia n-a vrut să mă ia>>… Asta era Sântilia: acolo se mai întâlneau, mai discutau, mai rezolvau treburi, mai câte-o bătaie – că-şi aduceau aminte că <<ăla a vrut sa-i fure oaia>>…”
Şi nea Țică Lazăr are amintiri vii despre nedeie: “Aşteptam Sântilia ca pe Dumnezeu! Aia-i a mai mare bucurie! Atunci te-ntâlneai cu toţi...Dura trei zile. În prima zi, până te vedeai unu’ cu ălălalt, mai ciuguleai câte-un pahar de vin, povesteai ce-ai mai păţit, că ursul, că lupul… Te duceai pe la fete, le duceai păpuşi de caş. (...) A doua zi, hora! Cât puteai, te distrai! La prima nedeie, după ce s-a reluat, am fost ginerică, cu Maria lu’ Nicu Muntean. Se făcea în Ciurda Porcilor. A treia zi, te despărţeai unu’ de ălălalt, plecai cu trinişorul la deal. Urcam cu capra (pe Planul Înclinat) până în vârf, acolo luai trenul, ajungeai în Comandău. Era un bufet acolo unde ne luam rămas bun şi fiecare în muntele lui, ne mai întâlneam când dădea zăpada. ”
Text: din amintirile mocanilor voineșteni Din Costea, Mircea Cojan, Țică Lazăr
Foto: din arhiva personală a d-lui Gheorghe Cojan, prin bunăvoința fiicei dumnealui, Magda Maria Ghițu
Foarte frumos. Vezi, sunt obiceiuri pe care strămoşii noştri le ţineau ca pe sfintele moaşte şi după care îşi organizau un adevărat calendar al trăirilor lor. Suntem unii care abia acum aflăm despre asemenea obiceiuri ale fraţior noştri din alte zone. Vă mulţumim tare frumos pentru acest articol. Mai învăţăm câte ceva despre noi ca neam. Acest articol a reprezentat pentru mine o mare bucurie.Citindu-l, am avut impresia că azi am găst o piatră preţioasă numai bună de adăugat în sipetul meu cu comori sacre. Acest popor are multe comori care stau ascunse în praful uitării. Mulţumim că sunteţi unii dintre acei care luptaţi să îndepărtaţi praful uitării şi scoateţi la lumină adevărurile tradiţiilor noastre, mărturia fiinţei noastre în acest teritoriu. Aşteptăm şi alte asemenea.
RăspundețiȘtergere