Despre Voinești, în „Descrierea ținutului secuiesc pe criterii istorice, arheologice, naturale și etnice” de Balázs Orbán, 1868
Chiar dacă nu suntem de acord cu toate afirmațiile acestuia, trebuie să recunoaștem că reprezintă o lucrare de excepție pentru acele vremuri. Descrierea Sântiliei voineștenilor este pentru noi foarte importantă, fiind poate cel mai vechi document scris cunoscut referitor la acest subiect.
…dar sunt și băi cu caracter mai blând, în partea
de sus a orașului, ce poartă numele Voinești, astea sunt destul de plăcute,
întăritoare (pt. imunitate). Lângă astea mai apar și aici așa-zisele băi uscate
de aburi, care-s de aceeași natură cu peștera puturoasă din Turia, și ne arată
că sub pământ este sulf din Turia până în Covasna cel puțin. Aceste băi de abur
nu sunt altceva decât gropi de 3-4 picioare săpate în pământ, având o putere care și pe cel mai
puternic om îl amețește, îl sufocă. Pentru asta găurile au ușițe deasupra, cu o
tăietură la mijloc de dimensiunea gâtului. Bolnavul se așează în baie astfel
încât, cu ușița închisă, capul îi rămâne afară, evitând orice pericol, iar
restul corpului simte căldura și amorțeala plăcută, la fel ca în peștera Puturosu de la Turia, și des vindecă
cele mai periculoase gute și răceli, deși pacienții așezați aici arată destul
de original. Cam pe așa sol periculos cu aburi stă toată Covasna, așa că, mai
ales în vremuri ploioase în pivnițe nu se poate intra, a se apleca, nici atât,
fără pericol de moarte, de săpat fântâna nici vorbă nu poate fi, pentru că
aburul periculos – pe care localnicii îl numesc ‘doh’ (n: duhot)– ar sufoca muncitorii.
În
partea de est a Voineștiului stau vlahii. La începutul secolului numai cateva
familii stăteau acolo, astăzi numarul lor depășește o sută. Pământ nu prea au
și nici nu doresc să obțină, mai bine se ocupă cu oieritul, comerțul,
contrabanda, așa că mulți dintre ei sunt bine situați. Ei sunt de statură mare,
tari, forțoși, printre femei sunt multe frumoase. Îmbrăcămintea lor este destul
de pitorească, cu tiv lat, poartă vestă, care ajunge până sub șold, cu model cu
flori din catifea sau alte materiale de culori puternice. Pe cap, femeile
poartă batic, fetele se înfrumusețează cu coronițe făcute din flori. Bărbații
poartă cămașă lungă, strânsă cu curea lată, și pantaloni largi. Eu am încercat
totul ca să pozez acest port popular; cu multă treabă, cu promisiuni de cadouri
am și strâns un grup, dar când am direcționat aparatul spre ei, toți au fugit.
Destul i-am chemat cu vorba frumoasă înapoi, ei mi-au răspuns că sunt botezați
și nu își dau sufletul dracului. Au văzut fotografiatul nevinovat o meserie a
dracului. Am încercat pe ascuns să îi desenez, dar cum m-au observat venind,
fugeau care unde. De altfel, frica de a le fi luată fața în poze sau desene e
generală la vlahi, aceasta se bazează pe prejudecata că aceluia căruia i se ia
fața, moare repede.
Dacă n-am reușit să vă pun o poză cu portul
popular din Covasna, măcar vă descriu o sărbătoare interesantă, aceasta fiind alesul fetelor de Sf. Ilie și nunta
legată de asta.
Bărbații
vlahi din Covasna nu prea stau acasă, marea majoritate a lor sunt pe munți sau
în Principatul Dunării cu oile ; dar de Sf Ilie, mai ales cei la care le-a
venit timpul să se căsătorească, se duc
acasă. După terminarea slujbei, toți se adună într-un loc stabilit. Fetele împodobite,
cu buchete de panglici, frumos înroșite, apar una câte una. Cele care deja au
iubit, în grabă se duc la cel ales și ținându-l de mână, îl conduc în
mulțime ; cele care n-au, așteaptă într-un cerc/semicerc ca frumusețea lor
să cucerească. Dupa ce toți s-au adunat, începe muzica, începe dansul și toată
lumea dansează toată ziua numai și numai cu cel ales, încercând să simbolizeze
atașamentul fidel. Dansurile sunt de două feluri : dansul în pereche, când
femeia cu bărbatul dansează când îmbrățișandu-se, când învârtindu-se, când
sărind pe loc, și dansul singular, când numai bărbații, cu bâta de oier, fac sărituri vioaie, învârtituri
îndrăznețe și diferite figuri de dans, chiuind. Mai există și un al treilea
dans, așa numita ‘horă’, când băieți și fete, alcătuind un cerc mare, cu o
mișcare lentă și înceată împing pământul pe ritmurile muzicii. Dansurile nu dau
semne de fericire, sărbătoare, pentru că bărbatul nici în timpul dansului, nici
după, nu vorbește cu aleasa. Și cum cu ocazia asta, numai candidații la
căsătorie dansează, se poate vorbi despre dragoste mută.
Petrecerea
ține trei zile. A treia zi, seara, feciorul însoțit de prieteni și de cele mai
multe ori de muzicieni, se duce la casa alesei, cere să fie adăpostit pentru
seara respectivă ; dacă fata îi vine în față, să-i dea de veste că-i bine
venit, este semn sigur că nu va fi refuzat, după aceasta repede se întâmplă
cererea și logodna, și pentru ca tânărul să se întoarcă la turmă, pentru că
n-are mult timp de pierdut, de regulă a doua zi urmează nunta.
Dimineața,
pe căruța împodobită, ornamentată cu pături colorate, pleacă cei doi vornici de
asemenea împodobiți și înfloriți (n. : probabil e vorba de florile de
nuntă) să cheme neamurile și cunoscuții la nuntă. Mirele, ca avans, trimite un
cozonac mare și turtă dulce miresei. După adunarea nuntașilor se duc la
biserică, unde are loc slujba de nuntă. Acum începe cea mai interesantă și
cavalerească parte a nunții, cursa de cai. Mireasa dă două premii pentru cei
mai buni, un batic de matase, cozonac si palincă cu miere. Locul întrecerii de
regulă e drumul sau un teritoriu drept și frumos, unde vin toți nuntașii după
miri. Au marcat punctul de plecare și linia de final ; feciorii veniți
călare se așează în linie, unul lângă altul și la un anumit semnal, pleacă în
galop rapid. Primul care ajunge la linia de final, câștigă baticul de mătase,
al doilea cozonacul și palinca cu miere. Acum, având în față câștigătorii, cu mândrie de câștigători, toți
călăreții pleacă pe ocolite, ca să depășească nuntașii aflați pe drumul spre
casa unde se va ține nunta ; pe drum îi servesc din ploscă pe toți cu care
se întâlnesc, a refuza este nemanierat. Chiuind și strigând, călăreții intră la
casa de nuntă, unde nevasta cu solemnitate dă premiile câștigătorilor. După
asta urmează așezarea la masă.
Masa
este foarte bogată, mai că nu se prăbușește sub palinca de miere, cozonac și
alte mâncăruri și băuturi (bunătăți). Ospățul începe cu brânza pofticioasă și
palincă, de regulă se termină cu friptură. Poftitul la mâncare și băutură e
treaba vornicilor, care sunt în picioare, au plosca mereu plină și cum sticlele
se golesc, ei au grijă să le reumple. La sfârșitul mesei, nașul adună cadourile
miresei, care pot să fie bani, baticuri, pânză și lenjerie. În acest timp
miresei i se face cocul (n. : e vorba de conchioluitul miresei) și începe
dansul miresei. După terminarea dansului, se dau cadourile mirelui pentru părinții
miresei- cămăși cu cusături sclipitoare, ei imediat le îmbracă și câte un pic
dansează și ei.
Seara
următoare cheful continuă la naș, pentru asta el primește nouă cozonaci,
întinși de trei ori.
A
treia zi se sărbătorește la casa mirelui, unde se mută mirii, primind urări de
noroc și binecuvântare. Soțul însă, dupa 1-2 săptămâni de stat acolo se întoarce
în munți la turmă, nevasta sa rămâne acasă, pentru că femeile vlahe sunt
iubitoare de confort și în treburile bărbătești nu prea ajută, ca femeile
secuilor, ci își petrec timpul acasă fără treabă, sau cel mult cu țesutul.
Bărbații lor, care trăiesc pe munți, le vizitează mai rar, cel mai mult de
sărbători.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu