Bâta ciobănească - strajă, ajutor şi artă, la ciobanii din Voineștii Covasnei

O parte a sufletului poporului nostru este, cu siguranţă, încrustată pe bâta ciobănească. Element indispensabil vieții pastorale, bâta îi este ciobanului unealtă, reazăm, însemn, armă - un tovarăș de viață.

În realizarea celor două albume fotografice (COVASNA, VOINEŞTI: ISTORIE ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ îN IMAGINI, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2014; CHIPURI DE DEMULT DIN INIMA ROMÂNIEI: VOINEȘTII COVASNEI ÎN IMAGINI DIN SECOLUL TRECUT, Editura Magic Print, Onești, 2015), mi-au trecut prin mână sute de fotografii reprezentând ciobani voineșteni, de-a lungul timpului. În mai toate imaginile, aceștia erau alături de bâta lor. În cazurile în care erau fotografiați în timp ce aveau mâinile ocupate (mulgeau sau făceau cașul sau alte treburi în stână), bățul se vedea undeva în fundal, sprijinit de colibă. 

În foarte multe fotografii, ciobanul, îmbrăcat în cojocul din piei de oaie cu lâna în afară, a fost surprins sprijinind bărbia pe cele două mâini aşezate cu palmele una peste alta cu faţa în jos pe măciuca bâtei şi cu privirea atentă peste turma de oi. În altele, era în mişcare, cu bâta în mână, în urma sau în faţa oilor, cu paşi hotărâţi. În deplasare, uneori, ciobanii ţin măciuca pe ceafă cu mijlocul, iar capetele cu mânile - parcă se crucifică.

Am întâlnit în lucrări etnografice mai multe denumiri pentru bâta ciobănească: botă, boată, măciucă, toiag, băţ, ciomag. În Voinești, i se spunea în trecut (iar ciobanii bătrâni  îi mai spun și acum) măciucă, însă în zilele noastre, i se spune băț.

Însă bâtă ciobănească nu poate fi orice băț (așa cum înțelegem noi termenul). ”Cel mai bun lemn este cornul” (Mircea Cojan, 64 ani, oier din Voinești). Este un lemn tare, frumos, zvelt. Lemnul potrivit pentru bâte este greu de găsit. Trebuie ales în aşa fel încât să nu aibă multe noduri şi să se poată realiza şi măciuca de la capăt. Este, poate, cel mai dur lemn european, un pomişor care îşi datorează duritatea creşterii foarte lente, în straturi foarte subţiri. Creşte pe întreg teritoriul Europei, dar se pare că în România e cel mai des întâlnit, deşi nu în foarte multe locuri. ”Îl găseam doar în partea Baraoltului, sau la Racoș, locuri unde mergeam cu oile în transhumanţă. Când găseam, aduceam mai multe, să fie”, mi-a spus nea Mircea, care și acum are în magazie câteva, păstrate ani de zile, poate s-or transforma în bețe ciobănești. ”Ba se găsește și prin pădurile Comandăului, știu eu niște locuri”, am aflat de la Nicu Manea, un cioban mai tânăr (42 ani) ”Noi aducem corn de pe la Rupea, dar și dinspre Buzău”, spune Valer Munteanu, care are 45 ani,  voineștean crescător de oi ”din tată în fiu”.

Dacă ciobanii nu aveau lemn de corn la îndemână, mai făceau bâte și din lemn de sânger (Nicu Manea, Cătălin Bîrlă) sau păducel (Mircea Cojan), alte soiuri de lemn tare si rezistent.

Cine știe cum arată cornul (un arbust mijlociu spre mare, deciduu, sau mai rar un arbore mic, cu înălțimea între 5 și 12 metri, scoarța maro închis și crenguțe verzui, cf. wikipedia.org), ca nişte măslini întortocheaţi, în care nicio creangă nu e dreaptă, își pune întrebarea cum se poate transforma acesta în bâtele perfect drepte care în însoțesc pe ciobanii noștri. Aici intervine meșteșugul ciobanului. Nu toți cunosc/cunoșteau acele anumite tehnici speciale prin care se îndreaptă, prin care un lemn contorsionat și strâmb devine drept ca o riglă.

Cătălin Bîrlă (30 ani, fiu de oier din Voinești, în prezent lucrează la o fermă de animale) știe din bătrâni că: ”Ciobanii tăiau lemnul, îl lăsau cu coaja pe el până se usca, apoi  îl decojeau, îi formau măciulia, îl șlefuiau fin, cu sticlă ciobită. Îl ungeau cu slănină, cu untură și îl afumau- acestea îi dădeau bățului rezistență în timp”. O bâtă bună poate ţine cât o viaţă de om, e de părere nea Mircea Cojan, care, în tinerețe, după ce îndrepta lemnul, încălzindu-l, îl punea la uscat, la fum sau îl ținea ”în chișălău de animale”, după decojit; îl ungea cu seu, ca să nu crape, să-l protejeze, și îl afuma, până îl înroșea. De fiecare dată când mânca bulz sau alte mâncăruri care lăsau grăsime pe mână, cu aceasta își ungea bâta- ”asta-i păstratul bățului, așa cum îți dai ghetele cu cremă în fiecare zi”

Bâtele ciobănești ale voineștenilor au o măciulie în partea superioară, de unde sunt apucate cu palma, mai mare sau mai mică, în funcție de dimensiunile lemnului avut la dispoziție și de preferințele (sau, mai degrabă, dimensiunile mâinilor) ciobanului. În partea de jos, unele au o verigă lată, din aluminiu sau alamă, la capătul care vine în contact cu solul, sau o țeavă, ca lemnul să nu se tocească. Unii ciobani mai pun și câte un cui metalic mai gros, cu rol antiderapant. Cu siguranță, partea metalică din capătul bâtei îl ajuta pe cioban atunci când o folosea împotriva atacatorilor, în special a animalelor sălbatice.

”Un cioban robust, bine antrenat, crescut în mijlocul naturii, este în stare, cu ajutorul boatei, să ţină piept chiar şi unui urs. Dacă mai primeşte şi un mic ajutor din partea celui mai bun prieten al său – câinele ciobănesc, mai ales în momentele de cumpănă, atunci reuşita nu mai este pusă la îndoială: ursul pleacă, aşa cum se spune în popor, „cu buzele umflate”, fără a răpi nicio oaie din turmă.” (Dumitru GĂLĂŢAN-JIEŢ, Păstoritul din Valea Jiului, ieri și azi, Editura Măiastra, 2014, pag. 60)

Nu toți ciobanii din Voinești își ornamentau bâta. Însă ”o cruce, făceau toți” (Mircea Cojan) Zi de zi, erau folosite bețe simple, neornamentate. Cele împodobite erau scoase la ocazii, la sărbători precum Sântilia, în momente mai deosebite.

Un băț bun (”nu ca astea de azi; ai văzut ce bețe strâmbe și nu-știu-cum au câte unii?!?”) valora o oaie, mai spune nea Mircea. Tot de la el am aflat că un câine bun făcea ”un cârlan și-o oaie”, iar un măgar = două, trei oi.
”Nu orice cioban era vrednic de a purta bâta ciobănească; cei tineri și nepricepuți sau poate prea iuți la mânie nu aveau voie să o poarte, li se dădea doar o nuia, numai după câțiva ani de ciobănie, baciul decidea dacă începătorul poate purta o bâtă”, aflu de la Nicu Manea.

Bâta ciobănească nu este un simplu obiect. Ea este un ÎNSEMN pentru cel ce o poartă; mai ales în trecut ciobanii nu se desprindeau de ea nici când umblau prin sat ori mergeau la oraş. Este TOIAG pentru că ajută la deplasare, mai ales în zonele înalte, accidentate. Este SPRIJIN - în lungile ore de păscut oile ciobanii caută odihnă în ea. Este UNEALTĂ, cu ea ciobanul dirijează oile, corectează câinii. Pentru că ciobanul o ciopleşte, o împodobeşte, bâta este un PORTATIV, un suport de manifestare artistică. Bâta este ARMĂ: câţi dintre răufăcătorii cu patru sau cu două picioare nu s-au ales cu țeasta ori oasele zdrobite!

Ciobanul e nedezlipit de bâta lui - în mai toate pozele apar împreună. Nu trebuie să ne mire când chiar la oraş, în vreun studio fotografic, ciobanul nostru apare cu ea.

L-am întrebat pe nea Mircea la ce folosea bâta. A fost oarecum mirat că cineva poate întreba așa ceva... Raspunsul lui a venit repede, cu o clătinare de cap și o ridicare de umăr: ”la orice!”

”Dacă murea o oaie, îi legai picioarele cu o creangă și o atârnai pe băț; dacă ciobanii erau nevoiți să sară garduri, se aruncau peste ele cu ajutorul bățului, cum vezi la televizor sportivii la săritura cu prăjina, pentru asta erau bune bețele lungi. Am trecut și Oltul în băț!” mi-a povestit nea Mircea. Bețele scurte era bune ”pentru scandal”. Pe vremuri, ciobanii foloseau bâtele pentru rezolvarea problemelor. De multe ori, nedeile mocănești se lăsau cu bătăi, unde bâta era bună atât în atac, cât și în apărare.

”Cu bâta pe șchinare” și-o mai luau și tinerii mânători care nu știau că ”somnu-i sărăcie”.

În apărarea în fața animalelor sălbatice, bâta era folosită pe lângă toporișcă. „Te sprijini în ea și tare te ajută atunci când te duci pe coastă”, dar e bună și ca suport pentru socoteli făcute cu creionul ori cu briceagul. În perioadele în care ciobanii stăteau departe de casă și de familie, singuri, în mijlocul naturii și erau încercați de nostalgii sau doruri, ”te uitai la băț ca la mândră”.
Povestesc ciobanii bătrâni că în trecut bâta era folosită și la diverse jocuri-întreceri între tinerii ciobani, care foarte multe posibilități de distracție nu aveau pe munte. Să nu uităm că singurul nostru sport naţional se joacă cu o bâtă şi că se numeşte oină. Un cuvânt în plus în legătură cu denumirea acestui sport: în Maramureş el se numea „ojerul” sau „oirul” - ca şi "oi-na" (despărţirea pe silabe ne aparţine) - să fie oare aceste etimologii străine de ciobănit?... Nu, străine nu pot fi pentru că intrarea în terenul de joc se numeşte "intrarea în strungă" iar căpitanul de echipă "baci" (după cum citim pe un site de prezentare a acestui sport).

Găsim referiri la bățul ciobănesc și în varianta covăsneană a Mioriței, neîntâlnite în niciuna din variantele cunoscute: ”Dar stăpânul ei/Cârlig răsucea/ Și în loc stătea” și ” Cârligelul meu/ Voi că mi-l veți pune/ Stâlp la căpătâi”. Iată, așadar, cum bățul ciobanului poate avea și rol de stâlp funerar.

Tot din perspectivă poetică, am putea spune că bâta e sceptrul cu care ciobanii păstoresc peste munţii, dealurile şi câmpiile noastre. Simbolistic vorbind, de la bâta ciobanului la băţul căluşarului nu este decât un pas.

Am amintit mai sus de denumirea de cârlig/ cârligel. Este interesant faptul că bețe ciobănești cu cârlig se întâlnesc în Basarabia, la români din Ungaria și la aromâni. Să fie vreun ecou al îndepărtatelor transhumanţe?!?
Valer Munteanu îmi spune că, în 2015, la Covasna, la ei la stână se folosește bățul cu cârlig, la care i se mai spune și ”cață”.

Bâta cu măciulie în formă de dracon dacic sau berbec este întâlnită la ciobanii aromâni. Însă am văzut la nea Mircea Cojan una a cărei măciulie poartă chipul unui dac.

 E bățul cu care se ajută nea Mircea prin gospodărie, acum, când nu mai străbate munții și când băieții i-au plecat în Germania, în căutarea unui trai mai bun. Vreau să remarc că acesta stă de vorbă, cu răbdare, cu fiecare om interesat de mersul lucrurilor în această nobilă îndeletnicire care este păstoritul, făcând comparație între vremurile de demult și cele de acum. Deloc ușoară, meseria de oier este una veche, în care s-au acumulat cunoștințe milenare transmise mai ales prin viu grai de la o generație la alta. Pentru a fi practicată la cote înalte necesită pricepere, dragoste pentru animale și sacrificii. Din vorbele lui Nea Mircea, răzbătea tristețea că vremurile în care păstoritul nu era doar o meserie, ci un mod de viață în Voineștii Covasnei, au cam apus. Deja multe lucruri despre vechiul oierit au fost uitate.

În loc de concluzie: pentru că o poartă mai mereu şi pentru că o ţine la aşa cinste, bâta este pentru cioban unul dintre obiectele de port  popular caracteristice, iar pentru că îi este aşa de aproape de suflet e, cu siguranţă, o bucată din inima lui. Alături de acel mereu semper fidelis - câinele ciobănesc, despre care vom vorbi în alt material - bâta este cel mai de nădejde tovarăş de viaţă al ciobanului român.

Prof. Florentina Teacă

Material prezentat la Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizaţie, Ediţia a XXI-a, Izvorul Mureșului, 3 oct. 2015, Secțiunea ETNOGRAFIE ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ