Prezentam în octombrie, anul trecut, la Sesiunea naţională de comunicări
ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură,
civilizaţie” ţinută la Izvorul Mureşului, comunicarea cu titlul “Bâta ciobănească – strajă, ajutor şi artă,la ciobanii din Voineştii Covasnei” (dacă doriți să citiți articolul, dați click pe titlu)
Şi spuneam, la partea ei de sfârşit,
că o să urmeze una pe acelaşi fir: despre câinii de la stână. Iată că acum
facem acel pas anunţat şi încă un anunţ: aceste două prezentări vor constitui
capitole din viitoarea noastră carte despre mocanii voineşteni, o carte ce se
va scrie în timp, cu treabă bună.
România se clasează
între primele cinci ţări din Europa în ceea ce priveşte numărul de ovine – după
unele surse chiar pe locul trei. Să ţinem cont că, în cea mare parte, la noi,
oile se cresc liber, în natură, deci în contact cu potenţialii prădători. În
ceea ce priveşte numărul carnivorelor mari, la nivel continental, ţara noastră
ocupă locul întâi: 30% dintre lupii şi 40% dintre urşii europeni trăiesc la
noi. Exisă şi o populaţie de râşi, iar mai nou, şacalii îşi fac simţită
prezenţa în sudul ţării. Nici răufăcătorii cu două picioare nu trebuie excluşi
din această enumerare. Aşadar efective mari de oi şi de prădători laolaltă:
este evident că „un antidot” trebuie să existe; el a fost creat demult, din
strictă şi imediată necesitate: Ciobănescul
Românesc – tovarăşul de nădejde al păstorilor români de-a lungul veacurilor,
crescut încă şi acum tot pentru această muncă grea.
Între emoţional şi
practic, între ce a fost şi ce este, câinele de la stână poate fi privit sub
multe unghiuri: utilitar, etologic, economic, chinologic, ecologic, artistic,
etnografic, afectiv. Vom face această pluri-incursiune, vizând
lucrurile la nivelul lor naţional şi detaliind cu venire spre nivel local – cel
asociat universului ciobanilor din Voineşti, Covasna. Materialele imagistice
prezentate infra vor fi exclusiv din localitatea noastră; vom folosi îndeosebi
unele peste care timpul şi-a pus deja amprenta lui specială, acaparantă...
În funcţie de utilitate,
la stână, sunt două categorii mari de câini: cei de pază şi cei de mânat oile.
Ca aspect se deosebesc clar: cei de pază sunt mari, puternici; cei de mânat
dimpotrivă.
* Ciobăneştilor
mari li se spune – dulău, zăvod, zăblău, cânalău, căpău, mozoc. Foto 1 (sursa Tudor Papuc):
* Celor mici li se
spune – de întors, de mânat sau de întrunat oile, de îndărăt, tornac, boldei,
pugleu. Foto 2 (sursa Ionuţ Şerban):
Subtil de detectat
este aspectul etologic: ce instinct îi determină pe aceşti câini să fie
utili stânei, fiecare în felul lor? De vreo 15.000 de ani omul a domesticit
câinele, iar odată cu domesticirea oii – acum vreo 8.000 de ani – putem spune
că există „Câine ciobănesc”. În tot acest timp, două instincte lupeşti vitale –
protejarea semenilor, respectiv vânătoarea – au fost dibaci dirijate de cioban,
formând cele două grupe de câini.
La cei de pază
ciobanul a menţinut instinctul de protejare a semenilor şi a teritoriului; de
aceea aceştia apără turma, stâna şi proximitatea ei, pe cioban şi avutul său.
Ei iubesc oile, le protejează; de multe ori, dacă nu le flanchează, îi vedem
amestecaţi printre ele. Sunt câini de nădejde, curajoşi, mândri, dominanţi sau
blânzi după situaţie, sunt câini de echipă.
În schimb la cei
mici, de întors, vorbeşte instinctul de vânătoare, de căutare într-o turmă a
ceva de vânat. De
aceea ei dau roată turmei, o agită, o întorc de pe o parte pe alta, hăituind-o.
Ei urăsc oile, le latră, le muşcă, nu se amestecă cu ele. Nu se amestecă nici cu dulăii, au altă
misiune, alt statut, alt loc la stână.
* În sfârşit,
vorbind de rostul ciobănescului, trebuie să spunem că acesta a fost din
totdeauna folosit, cu succes, pentru paza gospodăriei, ca şi câine de curte
adică. Foto 3, 1953 (sursa Şerban
Teculescu):
* Fiind un câine voarte versatil,
ciobănescul este folosit şi la vânătoare – de mistreţ sau urs, îndeosebi –
pentru că este un câine tenace, isteţ, ascultător. Foto 4 (sursa Ion Lazăr):
Câinele de turmă,
din punct de vedere economic, este indispensabil pentru
că este paza avuţiei ciobanilor. Fără câini vrednici la târlă pierderile
cauzate de prădători sau de hoţi ar face oieritul o activitate nici măcar
sustenabilă, darămite profitabilă! Nu
degeaba zice o vorbă de-a noastră că „Pe ciobanul fără câine, lupii-l
lasă fără pâine.” iar alta că „Dacă nu dai câinilor pâine, vei da lupului oi.”
Când ciobanii ştiu că au câini buni – simţitori, harnici – pun capul jos
noaptea mai liniştiţi, ziua îşi mai văd şi de alte treburi. De aceea, între
oieri, un dulău are inclusiv un preţ comercial: unul adult, bun, învăţat la
stână, face cât trei oi, pe alese. Un pui însă, se poate da pe o glajă de
rachiu. Dintotdeauna a fost recunoscut acest rol economic: de pildă, într-o
legiuire veche, dată la anul 1646 la Iaşi, la punctul 67 se zice: „Cela ce
va omorî dulău de turmă .....: acestuia să-i dea 100 de toiage şi să dea dooă
preţuri: pre cât va fi plătind dulăul ....., iară de să va fi făcut vreo pagubă
în turmă să o plătească toate ..... pentru căci au omorât pre socotitorul
turmei”. Aşadar, nu puţin făcea atunci, ca şi acum, acest „socotitor al turmei”!
În ultimul timp –
cu unele preocupări din perioada interbelică, dar cu o continuitate doar de pe
la 1975 – ciobănescul românesc mai interesează şi din alt punct de vedere: cel chinologic.
În trecut, ca şi acum, la stână nu importa aspectul câinilor: utilitatea era
primordială – să fie „câini bărbaţi”. Dar, chinologia – o pasiune
„aristocrată”, desigur, pune accent şi pe aspectul lor exterior, organizează
pentru câini concursuri de frumuseţe, dar, pentru unele rase şi de aptitudini.
Mergând pe acest drum, din multitudinea de tipuri de câini de oi s-au selectat
patru rase: Ciobănescul Românesc Mioritic, Ciobănescul Românesc Carpatin,
Ciobănescul Românesc de Bucovina şi Ciobănescul Românesc Corb – o mândrie
naţională, un brand de ţară sunt aceste rase. De asemenea, chiar dacă nu s-au
ocupat chinologii de o varietate de ciobănesc, ea există şi a existat:
Ciobănescul Românesc Bălan – poate va face viitorul mai multe.
* Mioriticul se
recunoaşte prin blana lungă, prin părul abundent chiar şi pe bot. De obicei
este de culoare deschisă pe care poate avea pete negre. Mai demult era numit
câne mocănesc, barac ori flocos sau
mustăcios. Foto 5, 1965 (sursa
Ion Lazăr):
Foto 6, 1984 (sursa Codrin Munteanu):
* Carpatinul se
aseamănă la culoare cu lupul – este cenuşiu şi are o conformaţie suplă, fără a
fi însă deloc firav. Ciobanii, referindu-se la culoarea lui, îi spun câine griv
sau vânăt. Foto 7 (sursa Lucian
Papuc); această fotografie are înscris pe verso „Amintire / De când am fost /
Cu c(â)rlani la Lăcăuţ(i) / Pe A(nul) 1954 August / Papuc Ioan / Covasna”:
* Bucovineanul se
distinge prin statură mai înaltă şi osatură robustă şi are, în majoritatea
cazurilor, blana de culoare albă cu pete închise, mai mult sau mai puţin
întinse. Este, aşadar un câine bălţat sau floriu, cum zic ciobanii. Foto 9, 1961 (sursa fam. Teacă bunicul
şi unchiul meu:
* Corbul
are culoarea „neagră ca pana corbului” – de unde şi numele rasei. Ca element
specific zonei noastre este prezenţa numeroasă a acestui tip de câine, specific
în ţară doar arealului zonei Carpaţilor de Curbură. Foto 11, 1966 (sursa Ion Lazăr)
Dar, foarte important de spus este că, în
mod natural, la stână nu vom regăsi doar una dintre „rase”. Cel mai ades sunt
câini de multe tipuri, încă mai multe decât cele cinci enumerate supra – este
un aspect benefic pentru diversitatea genetică, bunăoară. Iată un exemplu
grăitor, Foto 14, anii 1960 (sursa Ifigenia Furtună :
În stânga un carpatin, la mijloc
un corb, urmează un bălan, iar în dreapta un mioritic. Şi una contemporană
nouă. Foto 15 (sursa Rareş-Ioan Lazăr):
- unde avem corb, mioritic, bucovinean
şi bălan. Câini de mai multe tipuri sunt de dorit şi pentru că se completează
în calităţi: unul este mai simţitor, altul mai harnic, altul mai puternic,
altul mai impozant. Cum spune domnul Răzvan Bîştean: „Nu cred că o rasă anume
este mai bună sau mai puţin bună!” Trebuie să notăm că acest amalgam de tipuri
de ciobăneşti româneşti este specific zonei noastre, care se află în inima
ţării – în mijlocul ei, deci un loc de trecere, de contact, pentru păstorii din
întreg spaţiul românesc cu turmele lor păzite de dulăi.
Notabil este de remarcat încă un aspect
pozitiv, poate neaşteptat şi nu îndeajuns relevat, legat de acest subiect al
expunerii noastre, ciobănescul: cea mai ecologică
metodă de păzire a turmelor este aceea cu câini – doar astfel se menţine un
echilibru între prădători şi oameni. Stârpirea fiarelor sălbatice cu arme, cu
otrăvuri, cu capcane ori îngrădirea cu
garduri iese din regulile naturale, paza cu dulăi se încadrează în ele. Mai
mult, ciobanii acceptă în sufletul lor pagube cauzate de lup sau de urs, când
acestea sunt acceptabile, desigur: au şi sălbăticiunile partea lor, de la
Dumnezeu lăsată, se spune... Ciobanul nu urăşte sălbăticiunile, nu le ucide din
vreo plăcere bolnavă; el, cu câinii, cu bâtele, cu focul, cu chiotele, luptă
împotriva lor, dar, am putea spune că o face „cavalereşte”. Ciobanul respectă
natura nu pentru că are o educaţie în acest sens, ci pentru că a fost crescut
în natură, pentru că are acel bun simţ şi acel echilibru, din bătrâni
moştenite. El şi câinele ciobănesc se integrează perfect în ecosistemul ţării
noastre, de acum mii de ani. Şi pe viitor tot atâtea mii le dorim!
Desigur că un animal atât de important, de
folositor, de frumos şi de iubit a intrat adânc în mentalul colectiv al poporului nostru, care a povestit mereu
despre el în vers, în proză, în artele grafice – există clar o dimensiune artistică
pentru el.
* Începuturile au fost zugrăvite
de mintea populară ca fiind mitice. O legendă
românească zice că, demult, tare demult, la începuturi, trăiaun cioban ce-şi
păstorea cu drag oile. Numai că tare îi era greu: nu putea defel să le lase din
ochi, pentru că de se întâmpla asta, venea un
lup şi dădea iama în ele. Într-o bună zi a venit la stână un moş alb de
vreme, flămând şi însetat. Ciobanul l-a primit bine şi l-a rugat să vază el de
oi, până când o intra în stână să-i aducă o bucată de caş şi o cană de apă. Imediat
ce a plecat de lângă turmă ciobanul, lupul s-a şi înfiinţat: bătrânul a scos din
traistă două mere pe care le-a rostogolit către fiară; merele s-au transformat
grabnic într-un câine şi într-o căţea ce alergau către lup lătrându-l strajnic
şi alungându-l. Ciobanul, ieşit din stână la auzul tărăboiului, a văzut minunea
şi a căzut în genunchi recunoscând în moş pe Sfântul Petru. Aşa s-a născut
câinele ciobănesc, cel de mare ajutor: ca răsplată a Sfântului pentru bunătatea
păstorului! Şi de atunci tot aşa a fost, vorba aceea „Când te duci sa vorbeşti
cu lupul, ia-ţi câinele cu tine.”
Cunoscute sunt
referirile la câine în cea mai frumoasă poezie populară a românilor, „Mioriţa”.
Vom cita versurile din varianta culeasă la anul 1968, în zona noastră, de către
folcloristul voineştean Aurel-Vasile Hulpoi:
„De m-or omorî
/ Voi mi-ţi îngropa / În târla oilor / În jocul mieilor / În dosul stânii /
Să-mi aud câinii.”
Cât de frumos! Şi din altele, ce vorbesc despre îndepărtate
drumuri de transhumanţă – vom citi, tot de acest neobosit iubitor de tradiţie
românească culese, tot la 1968, din Voineşti-Covasna, de la Ioan Leu – „Doina
Bărăganului”:
„Bătut îi
Doamne, bătut, drumul Bărăganului / Nu-i bătut de car cu boi, ci de ciobănaş cu
oi, / Căci de-aici pâ’n la Focşani, numai turme de ciobani / Căci de-aici pâ’n
la Ploieşti, numai turme mocăneşti, / Şi-s cu câni d-ăi mustăcioşi / Şi cu
ciobănaşi frumoşi / Ciobani cu căciulă neagră / Ce păzesc o turmă întreagă.”
Înţelepciunea
populară a dat naştere unui adevărat repertoriu de proverbe despre animale,
desigur cu aspect de fabulă, de înfierare a tarelor umane sau de povaţă, de
sfat. Nu lipsesc de aici zicerile ce fac referire la câinii ciobăneşti.
Exemplificăm cu unele mai cunoscute: „Când câinele veghează, lupii nu
cutează.”, „Goneşte de la turmă pe câinele ce se înţelege cu lupul.”, „Vai de
târla fără câini şi de casa fără stăpâni.”, „Toţi câinii îl latră pe urs, dar
care să-l muşte, se aleg.”, „Câinele care s-a înţeles cu lupii nu păzeşte
turma.”, „Lupul, când îmbătrâneşte, îl latră şi câinii.”, „Pentru carnea
lupului trebuie dinţi de câine.”
Venind către
literatura cultă notăm că memorabile cuvinte au scris despre ciobănescul
nostru: Alexandru Odobescu, George
Topârceanu, Calistrat Hogaş, Ion
Agârbiceanu,
Mihail Sadoveanu – ce zice prin gura
Vitoriei Lipan „- Gheorghiță! Dă drumul cânelui!” – şi s-a făcut
dreptate atunci, Duiliu Zamfirescu, Ionel Pop ori Vasile Voiculescu.
* Văzând
ciobănescul tot din unghiul artistic, amintim că au pictat câini: Nicolae
Grigorescu, Ludovic Bassarab sau Emil Palade. Mai toţi „ciobănaşii” lui
Grigorescu sunt însoţiţi de un câine. Iată un astfel de „tablou grigorescian” –
de-al nostru, voineştean, lângă unul semnat la anul 1896 de maestru. Foto 16, Voineşti (sursa fam. Balea) şi
pictura “Ciobănaş şezând”:
De la artistic
mergem către etnografic: nu puţine sunt valenţele de relevat. Toate
interesante, toate legate de sufletul pastoral al poporului nostru.
O pagină despre
ciobanii de la noi, din Covasna, scrie Sabin Opreanu, la 1930, în lucrarea
“Contribuţiuni la transhumanţa din Carpaţii orientali”, de unde cităm câteva
fragmente unde îi regăsim pe câinii stânei: „La stână toată lumea, începând cu baciul şi terminând cu puii de găină şi
cu bobocii de gâscă ….. se alimentează cu mămăligă şi produse sau rămăşiţe de
ale laptelui. Fiecare la oră fixă îşi primeşte partea cuvenită
conform funcţiei pe care o îndeplineşte la stână. Certe din aceste pricini se
întâmplă rar. Cele mai dese sunt între porcii şi câinii stânei, din pricină că
ei nu-şi primesc deodată porţiile. Ultimii la rând sunt întotdeauna porcii
..... Baciul este sufletul întregii familii
pastorale (compusă pe lângă ciobani, de obicei 1 la fiecare 100 de oi, şi din
tot atâţia câini ciobăneşti, din cai, măgari, porci şi paseri domestice). .....
Singurele senzaţii mai puternice ale ciobanilor sunt pricinuite de atacurile
fiarelor. Tocmai când mă găseam pe Gorul, un cioban şi doi câini goneau un urs,
care ziua în amiaza mare sfâşiase nişte oi ..... Peste tot nu e stână, care să
nu-şi aibe pagubele ei. De când cu România nouă ciobanii nu mai au voe să ţină
arme, iar vânatul este ocrotit de un ministru anume. Bravii vânători de multe
ori dau fiarelor otravă, pe care o mânâncă însă şi câinii stânelor şi se prăpădesc.
Altădată, vânătorii, în lipsă de vânat, împuşcă câinii ciobanilor, iar aceştia
n-au unde se plânge. Fiarele atacă oile de preferinţă pe vreme de ploae şi de
furtună, fiindcă nu pot fi simţite de câini, neauzindu-le zgomotul paşilor prin
crăngile uscate ale pădurii. Câinii ciobăneşti nu latră decât atunci când se
apropie străini şi fiare de oi. Câinii care latră şi fără pricină sunt
prăpădiţi de ciobani.” Prezentăm acum şi o poză din această carte a lui
Opreanu, ce poartă numele „Turmă de oi din Covasna gata de plecare la munte. În
planul întâi ciobani, câini şi un asin încărcat cu samar pentru munte”. Foto 17:
În continuare vom
aborda câteva aspecte legate de această latură etnografică a ciobănescului
nostru:
* În primul rând,
cum se aleg puii: dintr-un cuib, de la o căţea (căţauă, haită ori dolcă o
cheamă ciobanii) se ţin 3 – 4 dintre cei mai viguroşi şi care seamănă la croi
şi colorit cu câinii adulţi cei mai de folos târlei. Asta va constitui o primă
chezăşie că noua generaţie va fi vrednică. Mai degrabă se ţin masculi decât femele:
în zona noastră, o stână are cam 2 căţele, 5 câini şi încă 1 – 2 căţei de
întors. Până în decembrie anul trecut numărul de câini la o stână era limitat
prin lege – una cinegetică, făcută strâmb – dar în urma unui frumos protest al
ciobanilor noştri în faţa Parlamentului României, prevederea a fost radiată.
Cam niciodată, cum ziceam, nu se ţine doar un singur pui – din mai multe
considerente: sunt necesari mai mulţi pentru a se umple golurile cauzate de
mortalitatea mare (vârsta de 7 ani este una venerabilă la câinele de stână);
„dacă cresc mai mulţi fraţi împreună, se învaţă mai bine şi au şi alt curaj la
urs, lup, la orice” după cum ne spune Andrei Lazăr. Selecţia se face şi mai
apoi, pe măsură ce puii cresc: cei ce nu se ţin după oi, cei fricoşi sau cei ce
nu ascultă pe cioban sunt daţi în sat, ca şi câini de pază sau îndepărtaţi de
la oi în alt fel. Prin această selecţie empirică, dar cu ştiinţă şi în mii de
ani făcută, s-a ajuns la aceşti câini minunaţi. Pe lângă aceste gene bune, la
un câine de târlă contează, cum spune domnul Ionuţ Rusu, să fie „crescut de mic
lângă oi şi să fi avut stăpân bun” – o stână îşi merită câinii pe care îi are. Contează
ca tânărul să aibă veterani vrednici în jur, pentru că el „se învaţă după cei
mai <experimentaţi>” –zice domnul Răzvan Bîştean; la fel, Andrei Lazăr:
„dacă au de unde lua exemplu – de la cei mai buni – pot ieşi câini foarte buni”.
* Un aspect de un
farmec aparte este numele ce se dă câinilor; de multe ori chiar stăpânul stânii
îi botează. Un adevărat univers ni se deschide aici – tradiţie, estetică,
experienţă de viaţă, vocabular, latură afectivă. Din multe registre provin
aceste nume ale câinilor: după aspect – Bălan, Căpău, Grosu, Malac, Negruţa,
Roşca, Tărcuş; după temperament – Aspru, Bărbat, Dârzu, Iureş, Lătrău, Pârjol,
Raita; după toponimie – Bistra, Brănean, Caraiman, Cârţa, Dorna, Goru, Jiu,
Măgura, Ozun, Oituz, Someş, Voinea, Zagon; după etnonime: Cazac, Grecu,
Românaş, Sârbu, Tătar, Turcu, Vlaha; după personaje mitice sau istorice –
Balaur, Boldur, Gelu, Gruia, Novac, Pintea; după elemente din natură, vegetale
sau animale – Bujor, Bursuc, Codrean, Corbu, Frunza, Ghimpan, Gorun, Lupu, Măghiran, Orzan, Ţurţur, Ursu, Vultan,
Zimbra; după nume de oameni – Arghir, Bucur, Coroi, Duman, Dochia, Martin; după
termeni asociaţi păstoritului – Batal, Bucălău, Bundaş, Bârsa, Ciobănel, Haita,
Mocanu, Mioriţa, Ţurca; sau pur şi
simplu prin substantive fără vreo explicaţie anume în limba română, dar cu ceva
arhaic, strămoşesc în inflexiune – Buzdug, Ghiulăşăl, Criţa, Dilibaş, Dulan, Faidoş, Guda, Ţambor –
rostindu-le pe acestea din urmă parcă ne vine un dor profund de limba noastră
geto-dacă, îngropată aşa de adânc de istorie...
Dacă, aşa cum s-a
văzut, cei de pază au nume falnice, solemne aproape, cei de mânat oile sunt de
multe ori luaţi peste picior prin numirea lor cu: Bobiţă,
Chipăruş, Creţu, Furnica, Ghiuri, Guriţă, Hăitaş, Iţa, Pişti, Tilică, Ţepeluş,
Ţigănuş, Voinicel, Ziţa.
* La câteva zile de la naştere, în multe
cazuri, căţelul este însemnat ca fiind ciobănesc: se taie dintr-o ureche ori
din amândouă şi / sau din coadă, folosindu-se o foarfecă de tuns oile sau chiar
unghia de la degetul mare. Superstiţia zice că această „operaţie” nu se face pe
timp ploios – ca să nu curgă sânge. Cea mai des întâlnită modalitate de tăiere
a urechii este a uneia dintre ele; se taie stânga sau dreapta, cam o treime. Nu există
vreo regulă care dintre ele, dar la unele stâni urechea de pe o parte se taie
la masculi, cealaltă la femele. Foto 18, 1950 (sursa: Narcisa Muntean):
Ca un element de
particularitate, în zona Covasnei, spre deosebire de altele din ţară , urechile se taie câteodată ca în pozele de mai jos,
“urseşte” – se ciupeşte vârful ambelor. Foto
20 (sursa Henorel Olărescu)
Coada se taie foarte scurt,
rămânând doar un “ciomplei”, ca la câinele din poză, sau se lasă mai lungă. Foto 23 (sursa Ion Lazăr); pe acest
câine îl chema Negru:
De ce anume se fac aceste cupări ale urechii şi cozii nu se
poate spune cu certitudine. Domnul Florin Balea ne spune că se taie „pentru a
fi mai bine protejaţi în eventualele lupte cu animalele sălbatice, ..... în
acest fel nu pot fi prinşi de urechi sau de coadă”. Ciobanii mai spun că un
câine cu coadă normală sperie oile noaptea când dă din ea sau că pe ea adună
mulţi scaieţi, ori că atunci când doarme, făcut covrig, şi-ar acoperi cu coada
botul şi nu ar mai mirosi jivinele ce se apropie de turmă. Unii cred că această
tăiere face pe câini „mai răi”, adică mai agresivi – şi căutarea câinelui în cerul
gurii, dacă este negru sau nu, ar oferi indicii în acest sens. O altă
explicaţie ce se invocă este, potrivit domnului Marin Marian, că dulăii „cu
urechile <blegi> au o deficienţă de auz”. Domnul Sorin Sorescu ne
încredinţează că aceste operaţiuni s-au făcut „doar pentru un aspect mai
fioros, la început, ..... până s-a împământenit că <aşa trebuie>”.
Într-adevăr, urechea tăiată parcă dă dulăului un aspect mai hirust, mai dârz.
Avem cunoştinţă că în Anglia Evului Mediu se tăia coada ciobăneştilor pentru a
fi recunoscuţi mai bine de cei ce colectau taxele: erau impozitaţi câinii de
lux – de companie, cei utilitari nu; pe teritoriul românesc nu ştim de
existenţa unei astfel de practici, dar poate o fi existat, poate. Oricum,
cuparea urechii şi a cozii se întâlneşte şi la ciobăneştii din ţările vecine
nouă. Sigur, nicio explicaţie dintre cele înşiruite supra nefiind suficientă,
cea mai bună rămâne cea pe care ciobanii o dau cel mai des: „Să arate a câine
ciobănesc!” – cum ne zice şi domnul Ionuţ Rusu sau „să se vadă că e câine
ciobănesc şi aşa este mai frumos” – Valer Muntean spune asta.
* Arsul pe bot
este o practică de medicină veterinară ciobănească interesantă. Câinii, mai
ales cei tineri, se ard pe bot, pe la jumătatea lui, cu un fier înroşit,
preventiv sau atunci când la stână încep să se înregistreze cazuri de boală –
mai ales cu simptomele de jigodie (vărsături, inapetenţă, convulsii). Foto 24 (sursa fam. Balea):
Domnul Sorin Sorescu acuză
“superstiţia şi ignoranţa vremurilor” pentru această încercare de a preveni boala de jigodie; mai mult, crede
că arzând câinele pe bot se poate să afecteze mirosul acestuia. La fel, domnul Sebastian
Ştefan o crede “o minciună băbească, de fapt”. Andrei Lazăr şi Ionuţ Rusu au
cunoştinţă că, odată cu arsul pe bot, se “tăiau sub limbă” câinii, pentru că
acolo se “umfla o vână”. În concluzie, cu toţii – ciobanii, recunosc că e o
practică ce are rezultate neidentificabile şi că vaccinurile moderne sunt
soluţia. Tot în concluzie, care este părerea noastră: deşi pare destul de clar
că arderea pe bot ca terapie este doar o “basnă”, totuşi două argumente pro există: un câine cu semnul arsurii
este mai fioros, mai ciobănesc şi, când demolăm sute, poate mii de ani de
practici iatrice, poate e bine să ne gândim că măcar în unele cazuri
tratamentul acesta a dat rezultate, poate datorită şocului produs de durere,
poate datorită puroiului format, organismul a adoptat alte căi de a lupta cu
boala de jigodie şi, uneori, a câştigat. Oricum, clar, vaccinarea este opţiunea
raţională.
* Pentru ca dulăii să fie protejaţi în zona gâtului – cea mai des vizată
de atacurile lupului, ei sunt înzestraţi cu zgardă cu ţepi, numită şi colţar,
ragilă sau guler. Ea se confecţionează din sârmă mai groasă Foto 25, 1983 (sursa Ion Lazăr):
În mod cert, zgarda dă un mare avantaj câinelui ciobănesc.
Ciobanii pun zgardă doar celor mai vrednici, care într-adevăr se angajează în
luptă directă, deci o folosesc. Uneori ciobanii atârnă de zgardă un ciucure
roşu – pentru deochi, desigur: să nu i se îmtâmple ceva rău câinelui, să fie
toate cele bune cu el. În poza de mai jos vedem chiar şi dragul nostru
tricolor. Foto 27, 2013 (sursa
Rareş-Ioan Lazăr):
* Datorită unor
prevederi ale legilor cinegetice, pentru ca ciobăneştii să fie împiedicaţi (la
propriu vorbind) să fugă după vânat, aceştia trebuie să poarte jujeu. La anul
1923, pentru prima dată în România s-a implementat această măsură a cărui text
este, în mare parte, valabil şi azi: proprietarii „să lege de gâtul câinilor o
bucată de lemn gros de 3 cm şi lung de 30 cm şi care să le atârne până deasupra
genunchilor la 3 cm”. Foto 28 (sursa
Alexandra Cojan):
Ni se pare evident că măsura este una abuzivă; câinii
ciobanilor mai prind câte ceva, într-adevăr, dar nici măcar nu trebuie
încercată comparaţia cu ceea ce fac vânătorii, cei avantajaţi de legea aceasta.
Oricum, o legiuire nu are cum să schimbe orânduieli atât de bine statornicite
în firea păstorilor noştri; cum zice domnul Dan Hagiu: „Ieşim noi la munte, cum
am ieşit de mii de ani... cu oi, cu câini şi cu măgari după noi... Ne-am
învăţat cu astea şi niciodată n-a fost altcumva... şi nu o să hie...”. Ne oprim
aici cu discuţia asupra justeţii legii şi reamarcăm că jujeul, fiind purtat de
aproape 100 de ani de ciobăneştii noştri, a devenit un fel de etichetă pentru
ei. În vocabularul păcurarilor mai e numit: giug, bătălău, lemn, tecărău. Singurul
aspect pozitiv, dacă este să căutăm unul, e că ciobanii se folosesc de el ca să
ţină câinii, ca în poza prezentată mai înainte, sau în cea de mai jos. Foto 29 (sursa Lucian Papuc):
Urechea şi coada tăiate, zgarda şi jujeul nu sunt valabile
şi pentru câinii de întors oile.
* Un alt aspect
legat de aceşti câini este cum sunt hrăniţi. De obicei primesc masa separat:
cei mici, tornacii, chiar lângă stână, iar cei de pază mai încolo. Regula este
ca prima dată să mănânce câinii şi apoi ciobanii; de ar fi invers, câinii „s-ar
uita în gura” ciobanilor aşteptând masa, şi n-ar avea cine păzi oile. În troacă
(sau vălău, jgheab – i se mai spune) aceştia sunt hrăniţi cu zăr – un produs
secundar al laptelui de oaie, în care se amestecă bucăţi de mămăligă sau, mai
rar, pâine.
Fiind mari şi numeroşi, hrana câinilor constituie o
chestiune importantă pentru ciobani: bunăoară sacii de mălai ce se duc la stână
se calculează adunând raţia câinilor. Nişte câini veşnic înfometaţi nu vor face
faţă muncii lor grele de la stână. Mai sunt hrăniţi şi cu resturile de la masa
ciobanilor, iar când se taie câte un miel, câte o oaie, festinul e deplin. Foto 31 (sursa Adriana Bota):
* Misiunea de bază
a câinilor este de a semnala pericolele – sălbăticiuni sau hoţi – şi de a le îndepărta.
Ei trebuie în primul rând să dejuce planurile răufăcătorilor, să-i descurajeze
şi, dacă e nevoie, să atace. Atacă, dar este nevoie de muncă de echipă – cu
ceilalţi câini şi cu ciobanul – pentru că ursul sau lupii sunt adversari mai
puternici decât câinele. Dresaj propiu zis pentru aceşti câini nu există. Cum
spuneam mai înainte vreme, cei mici învaţă de la cei mari prin „metoda
imitaţiei”. Oricum, eu au în genă aceste porniri – nu faci câine de oi din
orice câine! Ciobanii au un adevărat repertoriu prin care asmut dulăii: „Ia-l
mă!”, „Pişcă-l mă!”, „Lupu / ursu / hoţu, băăă!” sau fluierături pe diferite
tonuri. Uneori câinii sunt asmuţiţi şi când nu e ceva, dar aşa ca „să dea
glas”, să latre şi să devină mai vigilenţi. Cei mici mână oile la comenzi ca
„Dă-te roată!”, indicaţii date cu mâinile, cu bâta, sau prin aruncarea de
pitre, brunşi de pământ în direcţia unde trebuie să acţioneze. Şi cei mari şi
cei mici, trebuie să fie în primul rând câini controlabili, echilibraţi. Când
mergem la stână şi se repede un puhoi de dulăi asupra noastră e de ajuns un
“Nea la oiii, mă!”, un „Tiba nea!”, un „Cuşti!” sau un „Marş de-aci!” şi
aceştia se potolesc. Să nu uităm că aceşti câini, uneori, însoţesc turmele prin
zone circulate – ce ar fi dacă ar ataca oameni, animale?! Foto 32, anii 1950 (sursa Narcisa Muntean):
Cu bună ştiinţă am
lăsat pentru încheiere câteva gânduri legate de latura afectivă a
ciobănescului nostru. Din tot materialul până acum expus, sperăm că a reieşit
asta. Mai adăugăm acum doar câteva cuvinte şi imagini. Mereu mocanii noştri au
avut o legătură de suflet cu tovarăşul lor, câinele: una specială, apropiată,
de nediluat. Un câine harnic, un câine destoinic, a fost mereu un prieten
pentru păstor; mereu a existat o empatie între aceste două santinele ale
plaiurilor noastre. Câinii sunt alături de familia păcurarului, alături de
copiii lui, fiecare fericit de compania celuilalt. Lăsăm câteva fotografii să
transmită acest sentiment de frăţie peste veacuri. Foto 33 (sursa: Maria Bârlă); pe verso are notat: „15 aug 943 /
nepoatei Cojan” – este făcută la „măsuratul oilor”:
Încheiem
aici pledoaria noastră pentru acest animal nobil, acest chezaş mândru şi
vrednic al avutului păcurarului, acest tovarăş la bune şi la rele: BRAVO ŢIE,
CIOBĂNESCULE ROMÂNESC!
Prof. Florentina TEACĂ
Bibliografie şi Webgrafie:
Hulpoi, Aurel-Vasile, „Folclor” – manuscris,
Voineşti-Covasna, 1968 ;
Opreanu, Sabin, „Contribuţiuni la
transhumanţa din Carpaţii Orientali”, Cluj Napoca, 1930;
Popescu, Aristide N., „Semper fidelis”, Bucureşti, 1981;
Predoiu, George, „Cele mai eficiente metode de
prevenire a pagubelor cauzate de lupi şi urşi”, Braşov, 2011;
Teacă, Florentina, „Chipuri de demult din inima
României: Voineştii Covasnei în imagini din secolul trecut”, Oneşti, 2015;
Teacă, Florentina, „Covasna, Voineşti: Istorie şi
cultură românească în imagini”, Sfântu Gheorghe, 2014;
Teacă, Florentina, „Sântilia: străvechi obicei
pastoral românesc”, Sfântu Gheorghe, 2014.
grupul Facebook „ASOCIATIA CULTURAL CRESTINA JUSTINIAN TECULESCU”;
profilul Facebook „Ciobăneştii
Româneşti de Demult”;
blogul „Covasna de odinioară”;
enciclopedia „Wikipedia”.
DE CITIT!
RăspundețiȘtergereCiobăneştii Româneşti de Demult
Foarte frumos !Abordarea din cele 8 "unghiuri "arata ,din toate punctele de vedere,utilitatea si dau cainelui de turma un farmec aparte.
RăspundețiȘtergereEu unul ,va multumesc pentru acest documentar.
Documentare foarte interesante .atat acesta cat si cel cu "bata".
RăspundețiȘtergereEu sunt de la ses si va pot spune ca si aici ,lucrurile stau la fel.
Asta arata ca neamul nostru romanesc este unic .
Copil fiind ,am vazut mocani veniti aici la noi ,iarna cu transhumanta.Cel mai mult admiram cainii .Regasesc cu drag unele nume