Am avut un câine, nu l-aș fi dat pentru 50 oi...

Din amintirile d-lui Constantin Costea, nea Din, cum îi spun voineștenii:

”Eu n-aveam hotar, unde mă prindea noaptea, acolo dormeam. Aveam câte 5-600 miei, câțiva câini și târhatul pe măgar. Eram eu, mai mare și mai aveam doi copii- câte-un copil d-ăsta de p-aici, după ce scăpa de școală. O seară într-un loc, a doua seară, într-alt loc, și uita așa umblam pe munți. Nu mi-era teamă, că așa eram învățați de mici copii. Păi dacă vedeam ursul de la 10-11 ani?!?”

-Nu dormeați în cojoace, în colibă?

-Nuuu... ce colibă? Pe timpuri nu era colibă! Dacă făceai o colibă, stâpânii te întrebau ”tu ești cioban, mă?” Când dădea câte-o ploaie d-aia mare, luam coaja la câte-un brad, tăiam cu toporul roată, o desprindeam cu un lemn ascuțit, tăiam două lemne lungi, la 2-3 metri, le ascuțeam cu toporul, le înfigeam în pământ și puneam coaja de brad peste ele. Așa ne adăposteam de ploaie. De multe ori, stăteam rezemat de câte un brad, așa dormeam. Jos nu te puteai pune, că era ud.

Dormeam noaptea cu batalul legat de mână, un berbec castrat la 1 an, cu coarne frumoase. Era blând, dacă săream în foc, sărea după mine. Îi dădeam mâncare ca și la un câine. Când vedea că vin și mă pun jos, venea, râcâia cu piciorul și se așeza lângă mine. Îi legam o ață de coarne și dormeam liniștit- dacă se speriau oile sau plecau, mă trăgea ori mă-mpingea cu capul. Ăla era coșarul! Acuma-s domni: au coșare, au colibe și încă și uși la colibe, să nu vie să-i fure cineva (n.n. râde copios).

-Ați amintit de câini. E cunoscut faptul că ciobanii au o legătură specială, de suflet, cu tovarăşul lor, câinele. Un câine harnic, destoinic, a fost mereu un prieten pentru păstor. Cum erau câinii de care vă amintiți? Cum îi alegeați pe cei mai buni?

-Erau lucruri știute din vechime. Aveam grijă și împerecheam cățeaua cu câinele de-l știam cel mai bun la urs, că pe noi ursul ne interesa mai mult. Ne interesa și la om, că umblam noaptea cu oile și veneau să ne mâne la obor, căci mai făceam și pagube. Pe munți mai erau și partizani, fugiți de prin război, veneau și-ți luau oaia, îți luau mielul, nu te puteai pune cu ei, că erau înarmați. Și cu câinii ne-ajutam! Care nu lătra la urs, nici nu-l țineam. 4 câini buni întorceau ursul; dacă nu-i aveai, venea ursul, lua oaia și pleca. Opream câinele pe care-l vedeam că seamănă cu taică-su. Dacă creștea până la 6-7 luni și vedeam că nu face treabă, nu se bagă la urs, nici nu-l mai țineam; îl vindeam, îl dădeam la alții. Un câine bun? Pe atunci dădeai pe el 3,4 oi. Nu-i mult. Dacă venea ursul și-ți lua în toată noaptea câte-un berbec?!? Că, al dracu’, nu lua miei... Eu aveam pe timpul ăla 4 câini, și mielul îl scoteau de la urs! Dar de multe ori nu mâncam eu și le dădeam lor (Soția, doamna Maria Costea, adaugă zâmbind ”și-acu’, tot așa face”)

De fapt, ei m-au crescut pe mine... Păi, dacă eu aveam 11-12-13 ani, și mă puneam jos, obosit, ce mai știam eu? Ei mă păzeau! Am avut un câine, nu l-aș fi dat pentru 50 oi. Îl chema Tarzan, a murit de bătrân; ăla m-a crescut pe mine... el și cu copiii lui... (n.n. i-a tremurat vocea, de emoție)

Foto: din arhiva personală a d-lui Constantin Costea