„Ce-i rău în robie, nu-i atâta robia... Rău îi că, dacă trece pre multă vreme, omu să-nvaţă cu ea... Cu robia, cu frica, cu supunerea...” zicea Horea-l nost', într-o ecranizare a Răscoalei de la 1784-'85. Cât de bine se potrivesc vorbele acestea cu crezul mocanilor voineşteni! Robia despre care vorbesc acum eu este maghiarizarea românilor din curbura Arcului Carpatic. Ai noştri strămoşi voineşteni au scăpat de hidra aceasta datorită unor factori subiectivi, dar şi obiectivi. Mereu am fost oameni dârji, hotărâţi, mândri. Am ştiut că ce-i al nostru e cel mai bun şi că ce am căpătat de la moşul nostru trebuie să dăm nepotului nostru: limba, portul, obiceiul, dragostea pentru acestea. De asemenea, fiind ciobani, voineştenii au avut avantajul de a nu fi legaţi de glie, de a nu depinde de truda pe vreo moşie a vreunui grof. Aşişderea, ei au avut mereu drumul în picioare: vărau oile în Munţii Vrancei ori alţii, mergeau şi în transhumanţă, ajungând până la gurile Dunării şi mai departe. Acolo au interacţionat cu alţi români, s-au convins că românitatea este mare şi frumoasă, nu cum le era zis când veneau pe acasă, că românul e slugă... No, cam aşa a fost şi altcumva niciodată n-o fi, că doară noi, voineşteni suntem!
 |
| Sursa: Elena Popica |
 |
| Sursa: Elena Popica |
 |
| Sursa: Tudor Papuc |
 |
| Sursa: Anca Bârlă |
 |
| Sursa: Anca Bârlă |
 |
| Sursa: Anca Bârlă |
 |
| Sursa: Niță Șerban |
 |
| Sursa: Elena Popica |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu