Acum spun că-s mulţi. Nu-i ţine nimeni chiar de plăcere, tot de nevoie. Câinele, numa’ după doi ani poţi să-l socoteşti bun, dup-aia intră în ale lui. Unii trăiesc, unii nu, dar trebuie să opreşti generaţii noi. Că unu’, că doi… Ei, p-ăla trebuie să-l mai ţii încă aproape doi ani. Și aici nu înţeleg ăştia (guvernanţii, n.n.)…Că, dom’le, de ce ţii atâţia? D-aia ţii - şi din ăia mai pică, se-ntâmplă - ca să poţi să-ţi ţii efectivul de câini.
Înainte ţineau numa’ d-ăia buni. Dacă nu era de nimica, nu-l ţineau. Îl dădea la altul sau ... ştiu pe unul, l-a supărat un câine - la urs, unii se luptau şi el, tot printre picioarele lui; l-a agăţat, nervos, de supărare. Cum să-l ţii p-ăla ? Mănâncă degeaba, dacă lui i-e frică...
Câinele trebuie să păzească. Păzitul ce înseamnă ? El, de când însera, începea să latre, şi p-aici, şi pe colea, se ducea roată, se mai oprea. Atunci dihania nu s-apropia. Se-ntâmpla că se mai oprea, de la oboseală; când tăcea, atunci venea lupul, pentru că ei simt de la distanţă, vine vorba – “ştim că e, dar nu ştim când apare”. Ca hoţul- el te urmăreşte, da’ tu nu ştii de unde şi când îţi vine sau ce-are de gând sa-ţi facă; aşa se-ntâmplă şi cu lupul. Unii zic că-s poveşti... câinele cu nasul - simte, de la distanţă; uneori, de când însera, lătra într-un anume fel. Dihania, zic, îi p-aproape; dihania te urmăreşte, nu vine cu forţa.
Când te duci pe coastă cu oile și ajungi în vârf, ele se cumpenesc, o parte trece de vârf, rămâne coada oilor. Ciobanul sau un câine, dacă-i în faţă, nu mai vede în spate. Lupul atunci, din urmă, ia oaia. D-aia trebuie mai mulţi, din toate părţile; lupul zice, cum vine vorba “îs proşti, da-s mulţi”. Când erau mai puţini, îi şi păcălea, că el face şi multe urme, îi derutează pe câini, şi atunci el, pe altă parte, se-ntoarce şi te pişcă. Eu, în viaţă, am prins doi lupi. Unul, într-o iarnă, la saivan. Tot aveam o căţea şi unul mare, Golanu’, ăştia erau mai liniştiţi, nu erau legaţi. De cu vreo două seri înainte, căţeaua tot agitată. Mă, zic, către Tăpârjan și nea Simion Şchiopu, ”dă lupul roată”. ”Ei, da, aicea lup?” Neculai, zic, ”eu am crescut-o şi eu ştiu ce poate căţeaua”. Chiar mâncam, a treia seara. Înainte nu se mânca cu toate farfuriile şi alea - puneai ciaunul în mijloc şi roată! Căţeaua asta era lângă uşă, acolo nu intra om, era pe-o linie de unde vedea tot... Mă, şi se repede dintr-o dată, între grajduri. Ce naiba? Fug într-acolo: ei doi şi încă o căţeluşă mai mică, luptă! Apare frate-meu Gheorghe: ”ce naiba? ăsta-i lup!” Că nu se vedea... ”Daţi-le drumul la ăilalţi!” Veneau pe rând, l-au molfăit până s-au săturat. Bătrânu’ Tăpârjan zice că ăsta învie. Cum naiba să mai învie? Aveam o cameră unde era cântarul, hai să-l băgăm acolo. L-am şi legat. Dimineaţa, zvon că au prins ciobanii lupul. Veneau toţi - dacă le luam câte-un leu, mă îmbogăţeam. L-am ridicat în picioare, era înţepenit deja. Avea o coamă mare, îl mai mişcam, ştii cum se speriau? Li se ridica părul pe mână. Lupul are fior...el nu-i ca ursul, dar îl are oleacă pe diavolul, că aşa se spune. No, n-a mai mişcat! L-am belit, după dinţi am zis că are vreo 7 ani; a venit un vânător, care ştia din bătrâni că lupul are pe ficat ca o limbă, după aia îți dai seama ce vârstă are; a verificat, zice: ”8 ani”. P-atunci, dacă duceai chielea la judeţ, îţi dădea pe ea 300 de lei. Am primit și bani și pielea mi-au lăsat-o, am avut-o până nu de mult, dar se putrezeşte cu timpul.
Au mai trecut câţiva ani şi-am prins altul. Primul a fost la saivan (cum câinii au fost legaţi, el a sărit înăuntru, printre grajduri şi-a tras un miel afară; câinii l-au scos, n-a avut mielul nimic, decât o gâlcă, de unde l-a prins, l-am găsit dimineaţa afară) Cu al doilea…era primăvara și tot prin zona aia. Ziceau că nu-s lupi p-aici, ”cum să umble aici în câmp?” No, v-aţi lămurit? După ce l-am prins, înspre Doboli, îi zicea Oltul vechi, apare unu’ din sat, zice ”aia fura la mine tot mielu”. Îl lăsase fără miei…
Foto: din arhiva familiei Cojan, prin bunăvoința d-rei Elena Cojan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu