Covasna de odinioară: No, a murit cânele ăl bătrân...

Din amintirile lui nea Mircea Cojan:

Prin 1966, eram cu stâna la Bodoc. Am plecat de-acasă, aveam un cățel, era mic, l-am pus într-o geantă, pe autobuz. Controlorul l-a călcat din greșeală, căţelul a chilăcăit; să mă dea jos, că n-aveai voie… am ajuns cumva. No, din ăla am început: l-am crescut, l-am îngrijit, am plecat cu el la Hărman, după ce-am terminat ăle 8 clase, de-acuma căţelul făcea anul. Acasă aveam unul bătrân- ce făcea ăla, făcea şi cel mic. I-am pus numele de Vasile, că el și l-a ales, la numele ăsta răspundea. M-am ocupat de el, pentru dihanie să fie. Oile n-aveau coşar ca acum, era meseria altfel… Când oile dormeau, strigam “ho, roată!”; venea de două-trei ori roată oilor, cu nasu’ pe jos (ei cu nasul lucrează mai mult), ca să vadă dacă e ceva. Dacă nu era, venea lângă mine şi se gudura, de parcă îmi zicea “n-a fost nimica”. Nu că voiam să-l păcălesc, da’–i mai ziceam “ho, roată!”, îi arătam băţul sau mâna, se suia în două labe şi se uita (că de jos, nu vede câinele, el la înălţime nu-i ca omu’, omu’ vede)…Mă, şi dacă vedea ceva, nu se lăsa până nu… în stânga, -n dreapta, urmărea, că era iepure, că era pisică, nimic nu scăpa. No, și a trăit 12 ani…

Prin ‘70 eram la Ilieni. Atunci mi s-a pripăşit o căţea, Dolca, aia iar a fost o căţeaaa… din aia am prăsit câini de nu cred că erau prin jur. Câinii din Vasile şi din Dolca, toţi îi ştiau, cei care veneau la tuns, nu puteau să iasă, trebuia să te duci cu ei. Atâta erau de răi şi ţineau la târlă, nu putea călca ceva străin... trebuia să-i ţinem legaţi...

Foarte deştept, doar ca nu vorbea... Și când a murit, la 12 ani, a rămas în aripa oilor cu labele ca și când se uită la oi. Am văzut că nu vine la mâncare, eram într-un cot al Oltului, cu Tăpârjan, ăla cu borghizu’, om bătrân, ”bă, ce-are câinele de nu vine la mâncare?”, se duce, când colo, “no, a murit cânele ăl bătrân”. Și ăl bun, că ăla îi învăţase pe toţi! M-am dus şi i-am făcut o groapă în cotul ăla al Oltului, i-am pus şi o cruce din două crăci, că a fost un câine credincios. Din ăla mi-au rămas câini adevărați. Și-acum încă mai avem ceva din sămânţa aia de câine…

S-au dus, au mai rămas… Tot ăia buni pică, ăia mai fricoşi nu se bagă, dar apoi ies în faţa omului ”eu am fost ăla !”, noi mai facem comparaţie că aşa-s şi oamenii (râde)

Aşa, din doi, ai făcut o grămadă. Și câini buni !!! Cu ei, nu ţi-era frică ! Că am avut necazuri şi cu oamenii, nu poţi să le spui chiar pe toate…