”Bunicii din partea mamei sunt din familia Furtună, neam cu preotul Furtună. De moșu’ nu-mi amintesc deloc. Cât eram mică, am dormit mult timp cu mama-buna, că era singură. Au fost patru copii în familia mamei. La tăticu’, în familia Olteanu (foto sus), au fost cinci: o fată, Ica, rămasă văduvă tânără, cu mulți copii, și patru băieți- Ilie, doctor, Culiță, cioban, tata, cioban chiabur, Mitru Rusu-tot chiabur. Tăticu’ a fost, de la 8 ani, mânător la oi.
- Ați amintit de „chiaburi”. Colectivizarea nu i-a ocolit pe voineșteni și mulți au avut de suferit, fiind declarați chiaburi – aşa a păţit toată elita satului românesc la mijlocul veacului trecut... Ce vă amintiți din acele vremuri?
- Mult, mult am suferit atunci... Nu mai știu câte oi avea tata. A plecat o dată la Cluj cu șapte sute și ceva și-a venit cu 300, toate au murit, și măgari, și cai...oh, Doamne! Pe atunci, erau cote mari - de carne, de lână... Au luat vacile din grajd, și cal; la Brașov, o dată, i-a băgat la abator vreo 180 oi. A fost greu... Trimiteau de la Sfat să vadă câte lâni s-au tuns. Mămica, săraca, rupea o lână de la o oaie în două sau trei, ca să fie mai multe.
- Și dacă nu puteai să plătești cotele impuse?
- Nu te întreba, îți lua ce găsea...
Mămica a crescut șase copii, că doi i-au murit. Patru din ei, i-a ținut în școală: pe Cuți (o perioadă în Cluj, apoi la Breaza, la liceul industrial de țesătorie covoare), pe Ileana, pe Nicu (întâi la Sfântu Gheorghe, apoi, trimis de școală, a făcut facultate la București), Nini, la Brașov, doar eu și cu Țuțu am rămas acasă. Greu a fost, foarte greu... Părinții abia puteau să plătească impozitele, aveau cote- sute de kilograme de dat. Mămica țesea acasă, așa și-a ținut copiii în școală. Făcea stofă, basmale- veneau domni și le duceau cu totul. Și la Brașov se ducea ea, avea locurile ei, multă marfă a dus acolo.
- Cum era copilăria unui copil de chiabur?
- Lumea de azi poate crede că era uşoară, dar ca să fii înstărit trebuia să munceşti din greu! Ne duceam la munte cu tăticu’, aduceam brânză, ne duceam la strâns de lemne. Odată era să mă calce caii, care începuseră să fugă pe lângă o râpă... Ne ducea tăticu’ la câmp, la fân, la secerat... Mereu aveam treabă- trebuia să dăm la animale, la vaci, oile nu prea erau p-acasă, la cai. Țin minte că aveam un armăsar, Doamne, ce frumos era! Noi ne duceam la el și dădeam cu piciorul, el, la fel, ne imita... no, amintiri....Și mulgeam - până ne-am învățat cu toatele, mulgeam cu plăcere, pe urmă nu mai prea voiam.
Am muncit mult, mult am muncit, mamă... Păi dacă eram atâția? Mereu mă gândeam: eram 8-10 la masă, zi de zi, mâncare pentru toți.
Noi niciodată n-am stat. Zice că acum îi pedepsește pe cei care îi pun pe copii la muncă; păi, dacă nu-i pui la treabă, de unde-o să știe mai târziu ce trebuie făcut? O prostie! Da’, no, dac-așa a gândit cineva... n-a gândit bine deloc. Copilul trebuie pus la treabă de mic.”
Foto: din arhiva personală a d-lui Mihai Tozlovanu, nepotul doamnei Maria Sandulea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu