Pentru
a prezenta într-o formă adecvată, atractivă copiilor, aspecte din lumea
ciobănitului, am scris o cărticică ce spune
povestea lui Ilie, cioban din Voinești, trăitor în a doua parte a secolului XIX
– Poveste din Voineștii Covasnei.
Scopul a fost de a crea în mintea copiilor un personaj individual care să
întruchipeze caracterul personajului colectiv atemporal numit mocanii
voineșteni. Considerăm că abordarea temei pastorale pe înțelesul copiilor este
benefică pentru cunoașterea acestor aspecte și pentru crearea unui atașament
față de acest mod de trai al poporului nostru.
Îndeobște se știe că cel mai
important element din arta conversației este adaptarea discursului la un anume
auditoriu – dacă vrei să te faci înțeles, trebuie să vorbești pe limba cui te
ascultă, ca să te și înțeleagă. Există limbaj academic și limbaj colocvial.
Referitor la acesta din urmă, asupra metodei de a vorbi cu copiii, despre
subiectul ciobănitului, dorim să prezentăm câteva aserțiuni.
Nu puține sunt lucrările științifice
despre ciobănitul la români – nu prezentăm aici o bibliografie, nici măcar
succintă. O caracteristică foarte generală a scrisului despre acest subiect
este că de vreo 30 de ani încoace s-a venit de la general la particular, adică
se scrie în ultimul timp despre acest mod de trai văzut de la nivel local,
analizat prin monografii ale unor localități sau zone restrânse, lucru care
înainte vreme rar s-a întâmplat, abordarea fiind una regională sau mai ales
națională, gen „Păstoritul la români ...”. Așadar există acum cele două
niveluri de abordare care se completează reciproc și este foarte bine.
Discutând despre al doilea fel
de a vorbi pe acest subiect, remarcăm că, adresându-se natului de rând,
folclorul românesc se achită excepțional de datorie prin balada populară Miorița – un arhicunoscut și minunat
poem despre acea componentă pastorală a sufletului poporului român. Tot la fel
mai putem citi și în cele vreo 65 de variante ale baladei Dolca, poezie
populară întâi culeasă de Alecsandri, la anul 1842. Bardul
ne zice: „Această baladă a Dolcăi, precum și acea a Mioriței, le-am cules din
gura unui baci, anume Udrea, de la stâna de pe muntele Ceahlău. Acel păstor
suna din bucium cu o putere extraordinară, încât munții se răsunau în mare
depărtare. El cânta și din fluier mai multe cântece ciobănești, iar mai cu
seamă Doina cu o expresie de înduioșire ce aducea lacrimi în ochii celor care
îl ascultau.” Deci genul baladei, al povestirii versificate, este unul asigurat
în literatura noastră. Nu la fel putem spune despre proză. Căutând rapid în
memorie nu avem un personaj binecunoscut în basmele noastre care să fie
păcurar; poate apariții adiacente și chiar și cele centrale nu sunt personaje
rămase celebre în conștiința cititorilor, a copiilor. Așadar, o concluzie ar fi
că, în mod irezonabil, la români poveștile cu ciobani nu sunt un drum mult
călcat. A scris Creangă despre vreo unul? Nu!
Nici ambiție, nici putință nu avem de a umple acest gol, dar, măcar pentru nivelul local, cel al zonei noastre, al Covasnei, am țintit să dăm cititorilor de vârste nu exclusiv fragede, o imagine asupre vieții oierilor prin Poveste din Voineștii Covasnei, scrisă în 2018. Pe scurt, cărticica spune povestea lui Ilie, mocan din Voinești, născut la anul 1854, pe timpul celor două vârste de aur – a copilăriei și a adolescenței sale. Scopul a fost de a crea în mintea copiilor un personaj individual care să întruchipeze caracterul personajului colectiv atemporal numit mocanii voineșteni. Pentru oamenii mari, cu doi ani înainte, scrisesem despre subiect o lucrare, Mocanii voineșteni, străjeri ai românismului în arcul carpatic transilvan și cu alți doi înainte am vorbit despre nedeia covăsneană în Sântilia: străvechi obicei pastoral românesc. Deci, după ce am abordat subiectul din perspective care comportă metode științifice de cercetare și expunere, am scris pentru cei mici și o poveste, povestea lui Iliuță. Nu întâmplător am ales subiectul legat de ocupația pastorală – voineștenii, de când se știu, au avut această îndeletnicire în sânge: arheologia oferă evidente dovezi privind practicarea păstoritului din vremuri străvechi, iar factorii fizico-geografici favorabili au determinat-o în mod hotărâtor. Întreaga zonă este situată la contactul dintre Carpaţii de curbură şi prelungirea spre nord-est a Depresiunii Bârsei, relieful fiind caracterizat prin forme deluroase şi înălţimi montane ce au favorizat existenţa păşunilor alpine foarte hrănitoare pentru animale. De asemenea, solurile mai sărace au determinat o predilecţie a localnicilor spre creşterea animalelor. În favoarea aceleiaşi ocupaţii pledează şi clima mai rece şi existenţa unei reţele hidrografice relativ bogate. Fără îndoială, creşterea oilor a fost ocupaţia principală atât de mult timp, datorită multiplelor avantaje economice oferite de această ocupaţie.
Vom prezenta în continuare modul în care copiii iau cunoștință despre aspecte reale, istorice ale oieritului din zona de sud-est a Transilvaniei prin metoda povestirii, adaptată și plăcută lor. Chiar în cele câteva cuvinte de început, de argument, avertizăm cititorii că citesc o povestioară bazată pe fapte reale: „Dragii mei, am scris povestea aceasta cu personaje și întâmplări închipuite, așa cum sunt în povești. Numai că și oamenii și faptele din cărticică sunt urziți din realități care de multă vreme se întâmplă la noi, la mocanii din Voineștii Covasnei.” (p.7) Pentru a crea un suport vizual adecvat, povestea este bogat ilustrată de desenele colaboratoarei noastre Alexandrina Elena Cășunean-Vlad, dintre care vom prezenta câteva și aici.
Firul epic al poveștii începe cu descrierea întoarcerii unei turme din transhumanță. Baciul cel bătrân, moș Barbu, cei patru feciori ai săi și nepotul Ilie mână o turmă de vreo 600 de oi, cu câini și măgari, pe o rută clasică, documentată a transhumanței covăsnenilor: „Și merg, merg de săptămâni. De vreo șase. Aproape că de la Mare vin, de la Marea cea mare. Au vărat în Dobrogea. Către sfârșitul lui Răpciune au trecut Dunărea prin Vadul Oii, au străbătut Bărăganul și acum lasă Buzăul în urmă privind înspre munți, să răzbată către Întorsura Buzăului, spre Covasna.” (p. 12)
Pentru argumentarea în plus către copii a autenticității informației că strămoșii lor practicau transhumanța, sunt reproduse în poveste câteva versuri din folclorul pastoral covăsnean:
„Bătut îi Doamne, bătut, drumul Bărăganului
Nu-i bătut de car cu boi, ci de ciobănaş cu oi,
Căci de-aici pân’ la Focşani, numai turme de ciobani,
Căci de-aici pân’ la Ploieşti, numai turme mocăneşti,
Şi-s cu câni d-ăi mustăcioşi și cu ciobănaşi frumoşi,
Ciobani cu căciulă neagră ce păzesc o turmă întreagă.” (p. 12)
Este prezentat și inventarul pastoral al transhumanței, așa sărac cum era: „Măgarii – cinci de toți, merg printre oi, cum e și vorba. Ei duc în spinările însemnate de Iisus cu cruce, desagii cu de toate: oale, ceaune, cojoace, făină, slănină și apă.” (p. 10) Cunoscând empatia celor mici pentru animale, tot aici, am insistat în descrierea dulăilor: „Mocăniți: arși pe bot, coada și câte o ureche scurtate, zgarda cu lemn de gât; ursuzi cei bătrâni, cu șagă cei tineri.” (p. 10) Acesta este aspectul clasic al ciobănescului românesc – unul de un pitoresc deosebit.
Niciodată creșterea oilor nu a fost o ocupație ușoară și acest lucru este amplificat, desigur, atunci când ciobanii pendulau între zona de rezidență și îndepărtatele pășuni către care se făcea transhumanță. Un episod tipic este vremea rea, ce de multe ori vine pe neașteptate. În poveste, dintr-o dată „ninge, ninge potop. Ninge ca-n vremea de apoi, ca-n Apocalipsă ninge; ninge cu ură. Dâlme de pământ alb sunt și animelele și oamenii, cotropiți de troian. Vântul războiește pe afară din greu, urlă, rupe tot.” (p. 16) Orice vechi cioban ar da din cap că așa este, i s-a întâmplat și lui. Bunăoară domnul profesor Dumitru Munteanu ne povestea că „Tata a avut peste 600 de oi. Mi-aduc aminte că, prin ’46-’47, mulţi ciobani au plecat peste munţi, cu oile, dar au venit cu ele jumătate. Acolo au prins o perioadă cu lapoviţă, care a intrat în lână, a venit un ger, au îngheţat, au făcut pneumonie şi au murit multe. Pe lângă fiecare stână, erau cai pentru transport; de dus, s-au dus pe picioare, înapoi a trebuit să-i pună la vagon. După ce că erau slabi, au răbdat şi de foame şi de sete. Au ajuns în gară, când să-i dea jos, nu mai puteau merge; i-au legat şi i-au tras cu caii rămaşi acasă; a venit primăvara, în martie ieşise iarba, de două trei ori pe zi, îi mutau să mănânce. După 3-4 zile au început să se ridice.”
Niciodată un necaz nu vine singur, zice vorba românească: pe această vreme de urgie atacă lupii! „Urmează infernul: prin vălătucii de zăpadă, oameni și câini se reped către sălbăticiuni. Chelăituri, șfichiuituri, vorbe grele. Bâte rotind prin aer, colți ce rup oase, mânie și frică, vălmășeală, behăit.” (p. 20) Ciobanii împreună cu dulăii alungă haita, câteva oi sunt sfâșiate, iar cățeaua cea bătrână, Ursa (un fel de Dolca, din vechea baladă) moare. Ciobănie fără acești musafiri nu s-a văzut vreodată pe la noi! Lupul este puternic, este agil, este viclean; ciobanii percep ceva diabolic în firea lui, după cum ne povestea domnul Mircea Cojan despre unul ce fusese omorât împreună cu câinii și, pe deasupra, mai era și legat: „L-am ridicat în picioare, era înţepenit deja. Avea o coamă mare, îl mai mişcam, ştii cum se speriau? Li se ridica părul pe mână. Lupul are fior...el nu-i ca ursul, dar îl are oleacă pe diavolul, că aşa se spune.”
Un alt prădător al zonei Covasnei este ursul, craiul codrilor noștri. Nici el nu lipsește din poveste. Pornind de la mărturia domnului Din Costea, am imaginat și noi, în poveste, un episod în care un berbec alungă un urs mai pricăjit ce a îndrăznit să atace cioporul de cârlani. Așa se întâmplau lucrurile acum vreo 60 de ani: „Dormeam noaptea cu batalul legat de mână – un berbec castrat la 1 an, cu coarne frumoase. Era blând, dacă săream în foc, sărea după mine. Îi dădeam mâncare ca şi la un câine. Când vedea că vin şi mă pun jos, venea, râcâia cu piciorul, se aşeza lângă mine. Îi legam o aţă de coarne şi dormeam liniştit – dacă se speriau oile sau plecau, mă trăgea ori mă-npingea cu capul.” Așa este povestea de acum; berbecul este șut: „Cu capul lui mare, cu botul lui urât s-a repezit înainte. Ursul întoarse spatele între timp, plecând cu prada subsoară. De-a berbeleacul s-a dus când l-a plesnit berbecul, dar nu a scăpat mielul. Furios, a rânjit către mine și păzitorul meu câteva clipe și a plecat laș, apoi. Șutu îl măsura din priviri, dar nu ca să-l atace iar, ca să vadă dacă trebuie sau nu și el să fugă.” (p. 68)
O altă realitate istorică este atinsă în Poveste din Voineștii Covasnei și anume ocupația austriacă a Transilvaniei – vorbim de anul 1860 în acest episod: „Vine vama. Vama cu Țara Ardealului. ..... O baracă din bârne de brad, lutuită, cu pietriș în jur; cam zece cătane ar putea găzdui. De lângă ea se manevrează bariera, meșterită dintr-un brad doborât din pădure. Era frumos, verde, înalt. Acum scârțâie când e ridicat sau coborât, scârțâie ca un batrân urâcios, ce se plânge din te miri ce...” (pp. 28-30) Evident, metafora bradului ce era verde și acum scârțâie urâcios se referă la hotare istorice criminal puse de-a curmezișul românismului.
Pe drept cuvânt, ciobanii „au fost cărăuşii ideilor naţionale şi ideilor de unitate a neamului, precum tot ei au fost apostolii Unirii Ardealului cu ţara mamă!” Nici ai noștri voineșteni nu s-au eschivat de la această misie. În poveste, ei cară în desagi, pe măgari, cărți de cuvânt românesc. Le trec vama înfruntând toată primejdia: „Cel mai tare, inima a bătut în copil: nu știa de ce, dar mereu la vamă și când întâlneau cătane ori poteră, știa că nu are voie să răsfoiască acele cărți din desagi. Nu a priceput de ce anume, dar știa sigur că vor rămâne sigur fără ele dacă sunt descoperite. ˂Mare putere trebuie să aibă slovele astea, de trebuiesc ascunse!˃” (p. 34) Având de generaţii stânele în munţi, mocanii erau adevăraţii stăpâni ai Carpaţilor: „numai ciobanii din Voineşti îţi pot fi călăuză prin toate cărările tăinuite ale Carpaţilor”. Oierii – din diferite zone – au făcut Carpaţii atât de permeabili culturii şi civilizaţiei româneşti, asigurând unitatea românismului într-o vreme cu graniţe politice pe cât de nedrepte, pe atât de ferme.
Mai încolo, în poveste, preotul din sat învață pe copii carte în biserică. Ziceam noi că acesta „are gânduri mari și bune pentru sat, dar mai ales pentru viitorul satului. Nici barbă nu prea are, dar așa bine vorbește și atâtea și-a programat, încât oamenii se uitau la el ca la un drapel.” (p. 52) El este acel vechi și viu model al preotului ortodox, „școlit pe la Sibiu” (era vremea mitropolitului Andrei Șaguna), din Transilvania, care a ținut stindardul conștiinței naționale ridicat. Așa cum mitropolitul declara că „Pe românii transilvaneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrumez.” și preotul nostru zice sătenilor: „Dacă noi, românii, nu știm a scrie, cine să ne scrie cărțile, cine să le citească, cine să vorbească pentru noi, cum să fim noi români?! Puterea noastră stă în mintea fiecărui copil de-al nostru care va învăța carte. Ca să fii liber, trebuie să știi ce spun cărțile, trebuie să știi mai multe decât poți vedea, trebuie să știi ce știu alți oameni, din toată lumea. Mereu cuvântul scris are putere mare! El dă oamenilor cunoașterea, îi învață ce e drept!” (pp. 54-55)
Cetatea dacică, numită de covăsneni „a Zânelor”, apare în poveste ca loc de joacă al lui Iliuță și al tovarășilor săi. „Și mai străjuie o cetate, veche – nimeni nu mai știe ce crai o fi ridicat-o, dar toți spun că alta mai de demult nefiind pe acolo, de bună seamă a fost a celor dintâi ce-au sălășluit locurile Voineștilor Covasnei.” (p. 38) Este un simbol al continuității noastre în aceste locuri, cu bună știință inserat de noi.
Nu putea lipsi din economia poveștii descrierea nedeii de la Voinești. Fiind un eveniment cheie în viața comunității din Voinești, chiar numele personajului principal a fost ales să fie omonim Sântiliei. „-Doamne, mai mare sărbătoare ca Sântilia nu-i! E vara, în iulie, când turmele-s plecate din sat și când, fără să mai fie vreodată așa, plecăm de la ele vreo trei zile, să mergem în sat. E sărbătoarea noastră, mocănească! Tot o veseleală și tot o chiuială!” (p. 72). Sântilia voineștenilor, ținută din timpuri vechi, se întâmplă cu aceeași vivacitate și azi în Poiana Nedeii din Valea Zânelor, așa cum e descrisă în poveste, cu toate episoadele ei: vestirea sărbătorii, nunta simbolică, întrecerile între flăcăi, târgul de produse, spectacolele folclorice, jocurile populare și ospățul.
Acesta este tabloul evenimentelor și al simbolurilor prezentate în Poveste din Voineștii Covasnei, care se încheie cu plecarea ciobanului Ilie și a unui prieten de-al său pe frontul sud-dunărean al Războiului de Independență al României: „eu mă duc la armată dincolo! Trec munții și Dunărea și merg să mă bat cu turcul!” (p. 74) Mulți ciobani din Transilvania au făcut la fel, badea Cârțan este cel mai cunoscut exemplu. Ilie pleacă, cum mai demult plecau la diferite drumuri grele ciobanii, cu făgăduiala întoarcerii la locul natal, după ce-și vor fi făcut datoria, acolo unde trebuie: „Și către dimineață Ilie urcă muntele, cu o tufănea de busuioc în sân – ca să-i amintească de Ancuța, iar Ancuța avea pe masă o păpușă din caș făcută – făgăduiala de cununie de la Ilie.” (p. 82)
Concluzionăm cu reiterarea ideii că prin această carte de povești am încercat să familiarizăm copiii din zilele noastre cu tradițiile păstorești milenare ale poporului român, purtându-i în această tumultoasă lume a mocanilor voineșteni. Fapt este că cel mai bine despre Poveste din Voineștii Covasnei vorbește chiar povestea, așa că încheiem cu invitația de a o lectura ca să aflați ce frumos și ce greu era/este să fii cioban în Voineștii Covasnei.
Prof.
drd. Florentina Teacă
*material prezentat la Dezbaterea cu tema Noi cercetări privind istoria românilor din sud-estul Transilvaniei în cadrul Colocviului național al Grupului de cercetare „I.I.Rusu” pentru studiul sud-estului Transilvaniei, ediția a XII, care a avut loc la Reci, 27 iunie 2020, inclus în programul Zilelor Andrei Șaguna, ediția a XXVIII-a
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu