Frânturi din viața unui Om: lt. (rtr.) Gheorghe Cojocaru (1)

Din amintirile lui nea Ghiță Cojocaru...

Nea Ghiță, în clasa a patra. Învățător, Eremia Ticușan

”Pe bunici nu i-am apucat. Părinții mei erau de stare potrivită, nici prea bogați, nici prea săraci. Tata a venit din Bisoca, atunci fugeau să nu-i ia în armată. Mama, Reveica, a fost căsătorită prima dată cu Ioan Popica. Soțul i-a plecat pe munte, cu oile, nu s-a mai întors. (n.n. În registrul parohial al decedaților de la biserica cu hramul ”Sfântul Nicolae” din Voineşti, aflat la Arhivele Judeţene Covasna – Sfântu Gheorghe, am găsit următoarea mențiune: 1917, Ioan Popica, “econom de oi”, căsătorit, “moarte tragică, împușcat în România”, îngropat în Pleșu, jud. Râmnicu Sărat) Casa era ridicată, dar nu era terminată, copilul avea câțiva anișori. L-a cunoscut pe tata, Ion Cojocaru, care era cioban la o stână din zonă, s-au căsătorit, au venit copiii- Maria, eu, Floarea și Vioara. 

Am terminat șapte clase. În școala primară, în fiecare duminică mergeam la biserică, făceam foc în altar, puneam jar în candelă. Patru ani l-am avut învățător pe preotul Eremia Ticușan, stătea în casa parohială, lângă biserică. Școala era unde e acum sediul Asociaţiei ”Justinian Teculescu”. Era bun, dar era aspru- avea o nuia, dacă nu știai, mai întindeai mâna pe bancă. Eram 25 de copii în clasă. Ne mai băteam în recreații... În fiecare zi, la șapte fără cinci, Țică Sandulea era în școală, înaintea femeii de serviciu ajungea. Am cântat patru ani în corul bisericii, Nicolae Vleja era dirijor. Sus în podișor. Avea un diapazon, ne lovea cu el, punea la ureche, dădea tonul. Mergea bine corul...”

În dreapta imaginii, părinții lui nea Ghiță Cojocaru

-Cum a fost în ’40, când s-a cedat Ardealul?

-Terminasem cele șapte clase. Aveam un unchi, era pe la Primărie, îmi făcuse rost să mă duc ca ucenic la o fabrică. Erau actele făcute. Dar, schimbându-se regimul, am fugit dincolo. Un vecin, Guiu, se ocupa cu specula peste munți, știa programul grănicerilor, m-a ajutat. Dacă te prindeau grănicerii unguri, te aduceau înapoi. Când a încercat să treacă granița fratele meu, pe la Zagon, l-au prins. Unii au scăpat, pe el l-au prins, l-au bătut rău. 

În ’40 umblau pe aici jandarmii maghiari, aveau capelă cu fulgi în cap (cu pană la pălărie – n. n.). Un general din Zăbala a luat comanda în zonă. Maghiarii din sat s-au organizat într-o gardă a lor, formată din voluntari. Veneau noaptea prin casele oamenilor; dacă aveau dușmănie pe cineva, spărgeau, distrugeau tot. Românii se ascundeau prin șură, prin grajduri. Cam la două luni după cedare, am trecut dincolo. Crăciunul l-am făcut la Brașov. La Întorsura Buzăului primeai carnet de refugiat. La Brașov, am intrat ucenic la un atelier auto mare. Ghiță Tronaru, din Covasna, era deja acolo. Stăteam la Căminul de ucenici ”Regele Ferdinand”, unde e acum spitalul Steagul Roșu, eram vreo 300 de ucenici acolo. 

-Cum țineau legătura cu familia, cei plecați în refugiu?

-Multe familii se întâlneau la Chichiș, la pod. I se zicea ”Podul Plângerii”. Uneori, grănicerii îi lăsau să se apropie, să vorbească. Unii mai treceau granița noaptea, prin păduri, și veneau la familie.

-Cum era viața la Brașov?

-Tânăr ucenic, învățam meserie. În anii ăia era la Brașov ”premilitara”, ca un centru de recrutare. Mergeam acolo în fiecare duminică. Eram instruiți pentru ”apărarea pasivă”: când avioanele inamicului treceau granița, se dădea alarma; noi mergeam prin oraș, aveam banderole pe mână, îndrumam cetățenii spre locurile sigure, spre buncăre. La un bombardament, ne-a prins sub Tâmpa, eram cu Tronaru. Vedeam avioanele cum se îndreptau spre gară, unde era o rafinărie, cam 10-15 în coloană. Pe Tâmpa era antiaeriana. Ăștia au tras, avioanele și-au schimbat direcția. Ne uitam cum curgeau bombele. Când s-a terminat bombardamentul, trebuia să strângem morții. O mână colo, un cap mai încolo…(Nea Ghiță tace acum, cu lacrimi în ochi tace. Îi respect tăcerea, ținând un moment de reculegere pentru toți acei neştiuţi care și-au pierdut viața atunci.)

1941, Căminul de ucenici Regele Ferdinand

Foto: din arhiva personală a d-lui Gheorghe Cojocaru, prin amabilitatea d-rei Anca Bârlă